God save the Queen
Votul Marii Britanii pentru ieşirea din UE, obţinut cu 52% dintre votanţi contra 48% , cu o participare de 72,2% dintre alegători (un record pentru toate scrutinurile cu sufragiu universal din această ţară inclusiv în cazul legislativelor), răsună ca o enormă lovitură de tunet pe cerul european. Comentariile pe ici pe colo relevă de asemenea un fenomen esenţial dar mult timp ascuns atât de media cât şi de intelectualii pro-UE şi pro-Remain, sfârşitul convenţiei clivajului dreapta/stânga în politica europeană, de vreme ce la fel de bine oameni de stânga şi oameni de dreapta susţin menţinerea în Uniune sau retragerea din Uniune. Implozia acestei vechi dihotomii istorice, fondatoare a Europei moderne de la Revoluţia franceză, fusese deja remarcată cu ocazia referendumului francez asupra Constituţiei europene zisă de la Maastricht, la care „Nu” câştigase cu aproape 55% dintre votanţi, rezultat pe care dictatura sarkozistă care a urmat l-a negat şi, la acea dată, în complicitate cu comuniştii şi o parte a stângii PS (Mélenchon) a lăsat să treacă Tratatul de la Lisabona fără a spune un cuvânt, fără ca stânga să cheme la grevă generală pentru a se opune acestei nesocotiri a democraţiei.
Astăzi avem acelaşi fenomen în Marea Britanie, la fel ca în toată Europa. O parte a laburiştilor bine scoasă în faţă de mijloacele de informare mainstream engleze şi de pe continent era pentru menţinere, o alta deloc de neglijat, dar mai cenzurată, era pentru ieşire; o parte a conservatorilor şi a guvernului domnului Cameron era pentru menţinere cu sprijinul City-ului, al băncilor, marilor financiari, marilor întreprinderi internaţionale şi al SUA, iar o alta pentru ieşire. Simultan referendumul a făcut să se manifeste în Europa un fenomen nou, întoarcerea sau speranţa întoarcerii la o anumită suveranitate naţională. Ceea ce economişti de stânga francezi ca Sapir sau Lordon ori italienii de la Rifondazione doresc cu tărie deja de mai mulţi ani, arătând enormele disfuncţii ale acestei enorme maşininării birocratice şi financiare. În fapt maşinăria europeană voită de Statele Unite pentru a-şi impune încă şi mai mult în Europa dictatele lor economice, după euforia economică a primilor ani ai euro, a fost incapabilă să stăpânească criza americană a subprimelor din 2008, care a prins în capcană Europa prin intermediul finanţei globalizate. Şi, ca un supliment, politica Băncii Centrale Europene şi cea a Comisiei de la Bruxelles au întărit efectele acesteia prin politicile de austeritate care generează o creştere drastică a sărăciei: exemplele grec, spaniol şi portughez o demonstrează cu prisosinţă. În acest timp beneficiile băncilor şi salariile marilor patroni au sporit câteodată cu până la 50%.
Pentru moment, în afara vulturilor speculaţiei precum Soros, diversele fonduri de plasament din SUA şi din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, Qatar, Bahrein etc.), băncile engleze sau străine care par să obţină enorme beneficii mizând pe căderea drastică a bursei de la Londra, nu se poate spune nimic cu exactitate despre modalităţile acestui divorţ, despre manierea în care se va realiza separarea şi despre efectele ei atât asupra Marii Britanii, cât şi asupra maşinăriei Uniunii Europene însăşi. În schimb, pentru că scriu de la Bucureşti, este cât se poate de revelator să notăm reacţiile majorităţii intelectualilor: atât intelectualii de dreapta cât şi cei de stânga au dezvoltat argumentele pe care patronii lor de dreapta şi de stânga occidentali le-au furnizat de-a gata şi care sunt, de fapt, aproape aceleaşi. Imbecilii analfabeţi, săracii fără studii superioare sunt cei care au căzut în capcana populistă pe care le-au întins-o câţiva politicieni demagogi. Odată în plus ni se livrează aici versiunea prostimii supusă elitelor demagogice… Ceea ce vrea să spună că ni se livrează a suta mia oară versiunea, vânturată în prezent, a sloganului: poporul e prost, poporul trebuie schimbat, ba chiar să i se interzică să voteze. Iată ce mă face să mă gândesc la diversele versiuni staliniste ale autorităţilor incapabile să înţeleagă cererile legitime ale poporului. De fapt, Comisia UE se comportă într-o manieră apropiată de cea a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cum a remarcat fostul dizident sovietic Bukowsky. Şi cu toate acestea, poporul are juste motive de a nu accepta această Uniune care îl pauperizează într-o manieră absolută şi confiscă puterea de decizie în mâinile unei birocraţii nealeasă, care nu are de dat socoteală decât stăpânilor ei.
Nu sunt deloc conservator, nici apropiat laburiştilor în versiunea ticăloşită blairistă, dar nu pot decât să admir din capul locului discursul primului ministru Cameron care, anunţându-şi demisia, i-a precizat succesorului său că vă trebui, în negocierile pe care le va angaja cu Comisia de la Bruxelles, să nu uite niciodată voinţa pe care poporul şi-a făcut-o cunoscută prin vot. Dacă democraţia este rezultatul voinţei generale, trebuie să remarcăm faptul că un conservator englez este cel care o aplică fără resentimente, în timp ce francezii, italienii, spaniolii şi germanii continuă să impună o politică din ce în ce mai nepopulară, pregătind nu voturi, ci revolte. Desigur, lupta claselor persistă în Marea Britanie şi acest vot este departe de a o anihila, discursul domnului Cameron arată însă că nimic nu o împiedică să se poarte cu o anumită eleganţă.
About the Author
Claude Karnoouh Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat a fost Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017) (ed. Sedcom Libris, 2020). Un prieten statornic al României, Claude Karnoouh a murit la București în septembrie 2021.
Related Posts
Marele pericol al perioadei post-Brexit e oficializarea Europei cu două (sau mai multe) viteze →
Brexit, sau victoria politicului asupra pieţelor →
Comentarii recente