Scurte observații asupra antipoliticii din România: apropo de manifestațiile din ianuarie
Manifestațiile de stradă împotriva guvernelor PSD au ajuns să aibă loc cu o regularitate aproape mecanică în fiecare lună ianuarie. Oare din cauza legilor sau a decretelor adoptate la sfârșitul lunii decembrie, care ajung să-i șocheze pe unii salariați și îi face să abandoneze micile bucurii prilejuite de trecerea dintre ani, pentru a acționa? Sau poate că din cauza nemulțumirilor acumulate de-a lungul anului, ajung ei să se exprime mai liber după sărbătorirea revelionului? Nu putem ști precis, dar acest lucru se întâmplă cu o precizie de metronom: cum vine ianuarie, cum au loc manifestații.
Nici anul acesta nu am scăpat de manifestații. În seara zilei de sâmbătă, 19 ianuarie, la București s-au adunat peste 50.000 de oameni care au ocupat mai întâi Piața Universității, apoi Piața Constituției. În fața lor, jandarmi puși pe două rânduri, mai degrabă cuminți, în ciuda câtorva derapaje petrecute pe ici, pe colo, în orice caz nimic comparabil cu violența polițiștilor din Franța, Germania ori Italia, atunci când au de-a face cu evenimente similare. Cu riscul de a-i șoca pe unii români, trebuie să spunem că jandarmeria română dă dovadă de o reținere democratică pe care ne-ar face plăcere să o vedem și prin Franța sau Italia cu prilejul manifestațiilor autorizate!
Dar care este miza mișcării Rezist, construită pe rețelele de socializare de persoane anonime fără vreo afiliere politică precisă? Teoretic, ar fi vorba de lupta împotriva corupției, corupție de care chipurile doar PSD-ul beneficiază, împreună cu aliatul său ALDE, și pe care tot PSD-ul o reprezintă. Treaba asta s-ar confirma apriori dacă ne-am uita înapoi într-un interval de timp foarte recent, adică de vreun an încoace, de când guvernele au început să se succeadă ca urmare a ordonanței 13 asupra amnistiei politicienilor corupți, sau dacă ne-am uita la chestiuni precum scăderea impozitelor pentru mașinile de capacitate cilindrică mare (în timp ce la cele cu cilindree mică au crescut), sau la noua impozitare pentru profesiunile liberale (care lovește în mulți oameni de litere ce au un regim freelance, mulți dintre ei trăind oricum la limita sărăciei), sau la amnistierea afaceriștilor imobiliari care au construit pe persoană fizică și care nu au plătit niciodată impozite pe ceea ce au vândut. Atâta doar că opoziția, adică PNL și USR, au votat cot la cot cu PSD-ul multe măsuri importante, cum s-a întâmplat și la scutirea de impozite a afaceriștilor imobiliari! În plus, corupția politică din România e o boală recurentă la fel de veche precum nașterea României moderne (exceptând, poate, perioada autentic stalinistă de sub Gheorghiu-Dej) pe care o denunțaseră deja Mihai Eminescu la sfârșitul secolului XIX, și Caragiale, dramaturg de geniu și cel mai important om de teatru, la începutul secolului XX, fără a-i mai pune la socoteală pe nenumărații ziariști străini din perioada interbelică. Totuși, printre „oamenii corecți” care denunță corupția și se agită pentru o societate pură, oare câți nu au încurajat corupția la o scară mai mică pentru a obține diverse avantaje? Oare câți sunt cei care să nu fi angajat cândva vreo bonă sau vreo menajeră fără forme legale? Sau câți or fi cei care nu au angajat la negru un prestator de servicii? Câți dintre profesorii care oferă meditații declară cu adevărat la fisc aceste venituri suplimentare? Oare câți dintre manifestanți ar putea zice cu mâna pe inimă că nu au dat niciodată bacșiș medicului, vreunei infirmiere sau vreunui angajat oarecare? „Cel fără de păcat să arunce primul piatra.” (Ioan 8,7) Guvernele și tipurile de putere au câte ceva comun cu cultura socio-politică a unui popor, și numai din cauza comparațiilor superficiale și a schematizărilor politologice ajungem să gândim la fel culturi diferite, uitând chiar de această caracteristică a speciei umane în diversitatea sa lingvistică: diferența culturală, adică diversitatea raporturilor cu lumea (inclusiv cu lumea politică) pe care o au diversele popoare. Nu putem să comparăm, de pildă, o administrație centralizată cum e cea a Franței, căreia îi putem stabili data de naștere pe timpul monarhiei absolutiste (și, pe cale de consecință, transcendența statală care înlocuiește puterea religioasă, care a avut nevoie de câteva secole pentru a se impune), atunci când, pentru a pune punct războaielor religioase, Henri al IV-lea „cel bun” le-a transmis supușilor săi protestanți, înmărmuriți, că „Parisul merită o misă” [1], justificând astfel revenirea sa la catolicism și, totodată, accederea pe tronul Franței, cu administrația dintr-o țară în care ascensiunea elitelor în modernitate, mimetică și fără o revoluție populară masivă, abia datează de 150 de ani. E un fapt știut că toate țările din Sudul Europei, abia de curând modernizate și unificate, sunt marcate de corupție la toate nivelurile vieții politice și administrative! Din această perspectivă opoziția italiană, prinsă între un mezzogiorno mafiot și Nordul germanizat, e un exemplu perfect. Iată de ce, în absența disciplinei date de un sistem dur de învățământ și de o educație familială care din păcate lipsesc aproape cu desăvârșire, nici o manifestare de stradă nu va putea transforma această cultură a corupției politice, sociale și administrative.
Dar asta nu e tot: ceea ce m-a frapat, în afara sloganului afișat de Mihai Bumbeș împotriva politicii neoliberale a PSD, a fost apariția tuturor acelor sloganuri care denunțau PSD-ul ca fiind „ciumă roșie”. Aceste strigăte de „ciumă roșie” sunt dovada delirului acestor mase, delir ce provine atât din negarea realității de către cei naivi (care sunt cu miile) cât și dintr-o manipulare semantică evidentă din partea organizatorilor. Despre ce „ciumă roșie” e vorba? Or fi pesediștii, comuniști?! Păi, programul PSD-ului e orice, numai un program politico-economic comunist, nu, dovadă că vor să privatizeze Hidroelectrica, adică una dintre ultimele perle ale economiei românești! O fi PSD-ul făcut din același aluat cu laburistul Corbin din Anglia? Cu siguranță nu! Acest partid e un amestec de mafioți locali, de „baroni” și de oameni din servicii care acționează în cadrul unui sistem clientelar prin județele sărăcite de-a lungul timpului de fel de fel de terapii de șoc (cam trei sferturi din țară), reușind să-și asigure realegerea grație stipendiilor și diverselor ajutoare pe care le mai dau săracilor care, dacă ar fi lipsiți de ele, ar muri literalmente de foame pentru că nu ar putea supraviețui. Într-o țară care a devenit un cvasi-deșert industrial, într-o țară în care nici o bancă nu mai are capital românesc majoritar, fie el privat sau de stat, într-o țară în care luările de poziție ale ambasadorului SUA sau ale reprezentanților UE – adevărați proconsuli – decid politica adoptată pe plan intern sau extern, într-o astfel de țară să vorbești de „ciumă roșie” e ori dovada fantasmelor din capul unor intelectuali în căutare de faimă, ori a delirului unor indivizi care au fumat prea multă iarbă.
În România nu există propriu-zis „stângă politică”, în afară de câteva grupuscule insignifiante de intelectuali care nu au vreo influență dincolo de centrul în care se găsesc instituțiile universitare din câteva orașe mari, și al căror discurs critic nu trece niciodată (cu câteva excepții notabile) de linia roșie care i-ar face să-și piardă orice speranță cu privire la bursele venite din străinătate sau de la stat. Țara e majoritar de dreapta, fără ca lucrul acesta să aibă cu adevărat un sens real, căci România e un exemplu excelent de ștergere postmodernă a clivajului politic stânga/dreapta care a izvorât din revoluția franceză, rezistând peste două secole. Astăzi stânga și dreapta se suprapun sau se despart în funcție de problemele cele mai actuale, cum ar fi maniera de dezvoltare economică și ecologică, problema suveranității naționale, raporturile cu mediul ONG, cu UE, cu NATO, cu țările din Lumea a Treia, pe scurt cu problemele de politică externă, unde vedem unindu-se păreri odinioară divergente, și vedem confruntându-se păreri odinioară convergente.
Manifestațiile de la București exemplifică această mutație. Astfel, în vreme ce, pe de o parte, o majoritate hipsterească – în general salariați în multinaționale, în bănci, dar și o parte a noii generații universitare hrănită cu umanismul ieftin al ONG-urilor occidentale, cu ideologia drept-umanistă a războaielor (fals) umanitare, cu neo-feminism burghez sau cu teorii sociologice și politologice servite „de-a gata” de ideologia capitalismului global – strigă „ciuma roșie”, pe de altă parte o mică minoritate susține un slogan precum „Jos neoliberalismul”. Adică neoliberalismul real al acestei pretinse „ciume roșii”. Or, acești anti-liberali nu au nimic de-a face cu hipsterii!… și totuși militează cu toții împreună, ca și cum ar fi ceva de la sine înțeles. Avem aici dovada unei confuzii politice și ideologice, a unei inconsistențe care n-are cum să deranjeze prea mult puterea. În România zilelor noastre există un mic grup politic, Demos, care se vrea a fi un soi de social-democrație de stânga asemenea laburistului Corbin (fără accentul său anti-imperialist pe planul politicii externe), dar grupul nu numără decât câteva zeci de intelectuali simpatici a căror influență în rândul maselor nu trece mai departe de alte câteva zeci de universitari și practicanți ai unor meserii liberale și artistice. Există de asemenea și un partid socialist cu înclinații comuniste, PSR, dar nici acesta, în ciuda faptului că membrii săi sunt un pic mai numeroși decât cei ai Demos, nu are nici un fel de priză la mase. Demos și PSR sunt partide strict declamative, deoarece nici unul dintre membrii săi nu e pregătit să-și sacrifice cariera, viața privată, vacanțele, pentru a milita activ – aceasta fiind una dintre caracteristicile de odinioară ale partidelor comuniste occidentale… Regret profund să o zic, dar aceasta e realitatea, și un marxist adevărat trebuie să recunoască realitatea aceasta tristă și dură, fără a confunda speranțele proprii cu starea concretă a lumii.
Faptul că PSD și-a impus dominația asupra zonei rurale, asupra târgurilor și asupra orășelelor de provincie, obligă orice posibilă formă de militantism de stânga la eforturi destul de „puternice”, adică periculoase. Violența, indiferent de formele sub care o întâlnim, e ceva de care toată lumea se teme în timpul manifestațiilor, indiferent că vorbim de oameni de dreapta, de stânga sau de centru. De aceea trebuie să lăudăm guvernul că nu a ordonat niciodată jandarmeriei să dea frâu liber violenței furioase ce caracterizează forțele polițienești occidentale, atât în timpul manifestațiilor autorizate, cât și în timpul celor neautorizate. Dar ne putem aștepta ca o incursiune a unor partide precum Demos sau PSR în mediul rural, pentru a-și recruta votanți, să genereze cel puțin câteva ciocniri puternice.
Trebuie să recunoaștem că atmosfera politică europeană nu înclină deloc spre stânga, dar nici spre o dreaptă forte. Ea este una esențialmente conservatoare (politicienii și intelectualii de serviciu o numesc greșit „populistă”) și animată adeseori de o religiozitate bigotă în Est. Aici vedem rezultatul trădării social-democrației, care a trecut cu arme și bagaje în tabăra bancherilor, a globalizării fără limite, a goanei după câștiguri și pe cale de consecință a corupției, ceea ce face ca noțiunea de „socialism” să nu mai aibă nici o valoare în ochii oamenilor obișnuiți.
Astfel, an după an, manifestațiile de stradă mai mult sau mai puțin spontane, mai mult sau mai puțin manipulate, cu politicieni ascunși în spatele manifestanților, al judecătorilor sau al serviciilor, au distrus în ochii publicului însăși noțiunea de luptă politică. Se strigă „Jos corupția”, dar toate partidele care au trecut pe la putere sau prin opoziție de-a lungul timpului – cu excepția câtorva indivizi – s-au scăldat în corupție. Râde ciob de oală spartă! În acest moment suntem, ca și altădată în istorie, într-un moment de retragere a politicii în fața capcanelor întinse de capitalul internațional și de acțiunile sale făcute prin intermediul a ceea ce se numește Statul profund, care ne predă lecții pseudo-umanitare și pseudo-democratice în locul [încurajării] unor confruntări politice, pe programe socio-economice diferite, opuse, bine delimitate. Nu e pentru prima oară în istoria modernă când acest tip de situație se oferă conștiinței. Avem de-a face aici cu un soi de moment în suspendare care așteaptă ceea ce aș numi eu nu cum o fac marxiștii naivi, „condițiile obiective”, care sunt prezente dintotdeauna, ci „condițiile subiective” ale unui Kairos în care o grupare suficient de hotărâtă ar putea obține din revolta maselor Fortuná și Virtú. Or acest moment fiind în așteptare de foarte mult timp, probabil nu se poate manifesta decât prin desfășurarea singurei tragedii umane, aceea a politicii care devine război.
Claude Karnoouh, aeroport Charles de Gaulle spre București 1 februarie 2018
About the Author
Claude Karnoouh Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat a fost Tribulațiile unui călător străin în România (1971-2017) (ed. Sedcom Libris, 2020). Un prieten statornic al României, Claude Karnoouh a murit la București în septembrie 2021.
Related Posts
Agamben – de la intelectualul adulat de Stânga la Homo Sacer →
Colacul de salvare →
Abonament de imunizare: la un pas de distopie? →
One Response to Scurte observații asupra antipoliticii din România: apropo de manifestațiile din ianuarie