Eseu

Published on aprilie 26th, 2019 | by Claude Karnoouh

0

Considerații filosofice despre război sau despre om ca ființă-pentru-război (Sein-für-Krieg)

Crudelis ubique/Luctus, ubique pavor et
Plurima mortis imago.
Vergilius, Eneida, 2, 368 sq.

În anul împlinirii a o sută de ani de la terminarea Primului Război Mondial, am fost asaltați de apariția unor cărți de istorie și de documente readuse în atenție dintre kilometri de rafturi de bibliotecă pe care le umpleau deja. Dar a contribuit invazia de documente la o mai bună înțelegere a masacrului înfiorător care a condus oamenii sub conducerea liderilor politici și militari spre a se sacrifica și a sacrifica vieți fără număr? Nici vorbă. Oricum, înainte de a le reaminti pura realitate cititorilor noștri contemporani entuziasmați de isprăvile militare, iată cifrele pe care Wikipedia le înregistrează cu privire la cele mai importante trei bătălii, cele de la Somme și Verdun în vest și bătălia Galiției din est. Asemenea cifre îți fac pielea de găină, cel puțin până afli de noile jertfe umane din cel de-al Doilea Război Mondial:

Prima bătălie de la Somme este s-a soldat cu cel mai mare număr de victime din istorie (excluzând victimele din rândul civililor) cu aproximativ 1 060 000 de victime în rândul beligeranților (englezi, canadieni, francezi, germani), dintre care aproximativ 442 000 de morți sau dispăruți. În Primul Război Mondial, bătălia se plasează în acest clasament sinistru după în acest sinistru ofensiva Brusilov, care a avut loc pe frontul de răsărit în Galicia (ruși, austro-ungari, germani), dar înainte de Verdun (718 000 de morți și răniți de ambele părți). Data de 1 iulie 1916 a fost încă din prima zi a bătăliei de pe Somme un veritabil dezastru pentru armata britanică, cu 58 000 de soldați intrați în luptă, dintre care 19 240 au murit.
Să mai reținem că „ofensiva generalului Brusilov în Galicia (6 iunie-20 septembrie1916) a condus la pierderi soldate cu victime între 1,5 milioane și 2, 3 milioane pentru trupele rusești și germano-austro-ungare! [1]

Nu folosește la nimic să dezbatem în continuare, să speculăm sau să despicăm firul în patru, deoarece aceste cifre vorbesc de la sine, mai ales dacă avem în vedere și inovațiile tehnice în materie de armament, armele folosite în acest blockbuster al morții: mitraliera, artileria ușoară și grea cu foc rapid prin controlul reculului, gazele de luptă, submarinele și aviația, mai puțin pentru luptele de tip aerian, cu siguranță spectaculoase, dar nu decisive pentru bătălie, mai mult utile în reperarea precisă a pozițiilor adversarilor și pentru primele bombardamente aeriene ale pozițiilor militare și civile. După mai bine de un secol în timpul căruia marile puteri ale Europei au lansat raționalitatea kantiană împotriva prejudecăților arhaice și a obscurantismului „adevărurilor revelate” atât în cadrul gândirii politice (concertul „armonios” al națiunilor), cât și în cel al gândirii științifice și tehnice, dominanța rațiunii practice și transcendentale aduce în scenă cel mai îngrozitor conflict cunoscut de la sfârșitul Războiului de Treizeci de Ani și Tratatul de Pace din Westfalia.

Desigur, între timp, Europa cunoscuse lupte de o violență extremă menite să-i surprindă pe contemporani: bătălia de la Eylau și cei patruzeci de mii de francezi morți sau răniți, cea de la Borodino cu pierderi umane de șaptezeci și șapte de mii și cea de la Leipzig cu nouăzeci și două de mii de morți în numai trei zile, în ambele tabere, îngrozindu-i pe contemporani, ceea ce nu se compară în cifre cu bătăliile de la Somme, Verdun sau din Galiția, cu campaniile din România, ba chiar cifrele par modeste în comparație cu acestea din urmă. Idealul kantian privitor la ”proiectul unei păci eterne” posibil între oameni înzestrați cu rațiune s-a dizolvat, prin urmare, în vara lui 1914, în galbenul spicelor de grâu din estul Franței, în orizontul infinit al câmpiilor întinse ale Europei de Est, în mijlocul pajiștilor înflorite, în bogăția grânelor de la poalelor Carpaților. În ciuda pledoariilor pacifiștilor, a Bisericii catolice sau pur și simplu a unor intelectuali de bună-credință, nimic nu a oprit marșul triumfal devastator al voinței de putere a capitalismului imperial amestecat cu un naționalism autohton fără vlagă, totul fiind condus de entelehia specifică dezvoltării și expansiunii modernității tehnico-științifice. Dincolo de fabrici și politici comerciale de export, modernitatea își extinsese hybris-ul asupra luptelor devenite acele „furtuni de oțel” care masacrează atâtea corpuri în plinătatea tinereții lor[2].

De asemenea, din mijlocul conflictului, dincolo de imnurile dedicate gloriei învingătorilor și de blestemele lansate împotriva învinșilor, se constată cu ușurință apariția a ceva nou. A ceva inedit care a survenit în conștiința luptătorilor din tranșeele frontului occidental, deasupra piscurilor înalte ale Alpilor italo-austrieci, în cadrul trupelor schimbătoare din mijlocul câmpiei galițiene. Un nou tip de luptător s-a născut, s-a înlocuit dispozitivul de producere de echipamente, un nou tip de ierarhie și conducere a fost lansat. Un continuum structural și instituțional traversa câmpul de luptă și reunea la bază frontul armat și societatea industrială a producătorilor. Odinioară, Napoleon pierduse teribila bătălie a Națiunilor de la Leipzig din 1813 pentru că nu avusese suficienți oameni (francezii, napolitanii și polonezii însumau 195 000, epuizați după retragerea dezastruoasă a Rusiei, iar aliații 330 000); or, în ciuda propagandei germane după ce armata fusese înjunghiată pe la spate de grevele și revoltele din 1918, de fapt blocarea porturilor germane a condus în cele din urmă la cucerirea imperiului germanic: absența materiei prime necesare fabricării materialului de război și a hranei necesare soldaților, dar și civililor. În celebrul său roman autobiografic Furtuna de oțel, dar și în memoriile de război, Ernst Jünger face remarci încă din 1917 cu privire la bătălia de la Somme, artileria grea britanică și aviația aliaților; în esență, el spune că pe frontul de la Somme aliații nu numai că sunt capabili să înlocuiască materialul pierdut, dar și să sporească cantitatea aruncată pe câmpul de luptă. Astfel, nu e ca atunci când singure cantitatea, disciplina, curajul și motivația oamenilor conduceau la victorie și, chiar dacă acest curaj există totdeauna, uneori la un nivel de dedicație extrem de înalt, ceea ce duce în ultimă instanță la victorie e conlucrarea dintre tehnologie și gestionarea sistematică a mijloacelor de producție: previziunea, capacitățile de aprovizionare și finanțarea. De atunci, soldatul nu mai e doar pe front, ci simultan în spatele acestuia, în fabrici, ateliere de cercetare mecanică, laboratoare de chimie, pe scurt, în acele locuri unde sunt elaborate și puse în aplicare teoriile științifice. Combatantul nu mai e luptătorul curajos, ci soldatul prins într-o vastă organigramă de specialiști care, fiecare la nivelul său de competență, apasă pe pedale care nu se văd, acționând din umbră ca și muncitorul, care și el este prin specialitatea sa tot un soldat. Societatea civilă s-a militarizat, iar ordinea militară s-a industrializat sub tutela statului. Războiul devenit război industrial a dobândit un caracter global, mobilizând întreaga societate aruncată în tornada Totalmobilmarhung-ului.

Acum, soldații ca muncitori nu sunt decât rotițele unui mecanism gigantic al morții. În fond, soldat și muncitor, interschimbabili, nu fac decât să compună o unică formă  (Geschtal), cea a muncitorului  (Die Arbeiter), potrivit remarcabilei fenomenologii a lui Jünger, din 1931[3].

Astfel, în timpul celor patru ani și trei luni cât a durat acest conflict cu pierderi umane, materiale și financiare imense, o nouă lume s-a născut, una pe care filosofii n-o preziseseră. Pe de o parte, războiul marca sfârșitul supremației economice și mondiale a Europei, Statele Unite luându-i locul; pe de altă parte, prin introducerea serviciului militar obligatoriu, ajunge să se realizeze creșterea puterii mișcărilor în masă, care au reprezentat terenul pe care au prins rădăcini mișcările de opinie și de forță politică de tip totalitar ale anilor 1920-1945[4]. În fapt, pentru a-și satisface ambițiile naționaliste și imperialiste guvernele aparținând democrațiilor liberale clasice ale secolului al XIX-lea au făcut apel la masele populare, le-au înarmat, incluzându-i pe cei mai defavorizați, simultan și masiv au mobilizat femeile din fabrici, astfel încât la terminarea ostilităților nu s-ar mai fi putut ignora ceea ce se întâmplase, nu mai era posibilă conducerea omului ca mai înainte. Cei ce au supraviețuit aveau pretenția la o viață nouă, la un loc de muncă, la un trai bun, la protecție socială, sanitară, școlară, pe scurt la o repartiție mai dreaptă și mai echitabilă a fructelor muncii. Tocmai la această angoasă în țările distruse de război masele au ripostat în diverse forme atât în Italia fascistă, cât și în Rusia comunistă sau în Germania hitleristă[5], prin instituirea unui control extins al maselor asupra maselor, inclusiv asupra celor care luptau împotriva totalitarismului în numele unui alt principiu totalitar. Ceea ce s-a dovedit eficient în timpul războiului dintre 1914 și 1918 s-a transformat încetul cu încetul în realitate cotidiană generală: pentru a obține puterea în modernitate e nevoie de o organizație militară a maselor muncitorești.

În lumina evenimentelor actuale din Europa, dar și a celor care apar în lumea noastră capitalistă în permanentă expansiune, trebuie să reamintim ceea ce anunța deja Gérard Granel în celebrul său eseu, cum că „Anii treizeci sunt în fața noastră”[6]. De asemenea, anii treizeci ne apar totdeauna ca o protoistorie a contemporaneității noastre. Asta deoarece anii treizeci au fost precedați de un război industrial total care a solicitat o gestionare totală a oamenilor, militari și civili, un control fără menajamente ori scuze față de slăbiciunile lor „umane, prea umane”, prin care se revela esența autentică a umanității omului ca ființă-pentru-război (Das Sein-für-Krieg). Prin urmare, acest război a apărut ca premisă a totalitarismului pe cale să survină. Nu nedreptățile și inconsecvențele oarbe de la Versailles, cum ar fi de exemplu afirmarea reformatorilor precum Keynes au generat puterile totalitare dintre cele două războaie, ci chiar esența totalitară a implementării războiului ca război general în el însuși. Trebuie să subliniem și să admitem, chiar de-ar fi să-i șocăm pe idealiștii de toate felurile, nimic altceva decât războiul total provoacă totalitarismul social. Și dacă am fi avut un pic de curaj intelectual ca să urmărim argumentarea lui Gérard Granel, am fi constatat fără eforturi supraomenești cum ceea ce a urmat în lume, în întreaga lume, reprezintă tot atâtea momente de totalitarism hard sau soft, în funcție de circumstanțele care domină ici și colo scena politică. Din acest motiv, considerațiile și odele închinate valorilor umanismului nu sunt decât povești pentru copii, pentru il pensiero debole[7], deoarece cred că acum, mai mult decât exploatarea omului de către om, forța motrice a istoriei o reprezintă exterminarea omului de către om, care în ultimă instanță este fundamentul ontologic și expresia ontică a ființei umane.

[traducere de Dana Țabrea]

[1] Între intrarea în război a României din august 1916 și până la sfârșitul acestuia din 1918, la o populație de aproximativ zece milioane de locuitori, România a suferit următoarele pierderi umane: 1 300 000 soldați au fost răniți, iar 700 000 uciși, adică vreo 20% din totalul populației. Cel mai mare procent dintre toți participanții la război!
[2] O aluzie la jurnalul de război al lui Ernst Jünger, In Stahlgewittern, și la poveștile de război ale lui Maurice Genevoix, Ceux de 14, Paris, 1946.
[3] Der Arbeiter, Berlin, 1931. Mai devreme cu câțiva ani, filmul lui Fritz Lang, Metropolis ilustra exemplar muncitorii ca armată de muncă, Berlin, 1927.
[4] Ar trebui să adăugăm, dar acesta ar face obiectul altui eseu, că acest război, în care aliații au aruncat pe câmpul de luptă mase de oameni provenind din coloniile lor, a reprezentat terenul marilor mișcări de eliberare națională ce au triumfat după cel de-al Doilea Război Mondial.
[5] Amintesc doar  subprodusele acestor vaste mișcări istorice, Polonia Colonelului Beck, Ungaria hortistă, România din dictatura carlistă și mai apoi legionară, Turcia lui Ataturk.
[6] Gérard Granel, Études, Éditions Galilée, 1995, pp. 71-74.
[7] ”Gândire slabă”, Gianni Vattimo, n. trad.


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



Comments are closed.

Back to Top ↑