Stânga și Iluminismul: sfârșitul unei istorii
Delirul ideologic care a cuprins cea mai mare parte a stângii i-a împins pe unii filosofi – cum ar fi de pildă Henri Pena-Ruiz sau Stéphanie Roza – să pună împotriva acestei bălmăjeli zgomotoase un fel de întoarcere la Iluminism şi la „stânga istorică”: o stângă care apăra mai întâi de toate universalismul într-o epocă precum a noastră în care se afirmă cu tărie şi adesea violent felurite identitarisme şi comunitarisme. Nu-i sigur că acest răspuns de tipul „întoarcere la” e convingător. Într-adevăr, Iluminismul nu formează un bloc, iar domnia raţiunii pe care el o dorea a dat naştere unor monştri conform unei logici analizate deja de Adorno şi Horkheimer în lucrarea lor Dialectica luminilor (Dialektik der Aufklärung, 1947; traducere în limba română Andrei Corbea-Hoişie, Polirom, 2012) unde ei au arătat cum raţiunea se întoarce contra ei însăşi. În sfârşit stânga a ajuns la capătul unui drum întortocheat, iar dintr-un anumit punct de vedere trecerea de la „stânga socială” la „stânga societală” e de neocolit dacă avem un concept precis asupra a ceea ce este stânga.
E destul de limpede că Iluminismul nu e un bloc compact. Putem să deosebim precum Jonathan Israël între Iluminismul radical şi Iluminismul moderat, curentul radical reprezentat de cei din spiţa lui Spinoza şi Diderot şi continuatorii lor fiind un curent antireligios, ateu – nu există loc pentru un Dumnezeu transcendent sau un „design inteligent” – şi totodată antimonarhic. Iluminismul moderat este mai degrabă de partea religiei naturale, propovăduieşte libertatea comerţului şi apărarea proprietăţii private împotriva arbitrariului şi tinde spre un anume conservatorism politic legat de ura faţă de „gloată” tipică unui Voltaire. Această clasificare nu e deloc satisfăcătoare şi vom arăta cu uşurinţă că există multe alte linii de clivaj. Oricum, dacă ne recomandăm de la Iluminism, va trebui să spunem de la care anume: de la Rousseau şi radicalismul său politic sau de la Voltaire, partizanul despotismului luminat? De la ateismul lui Diderot sau de la religiozitatea naturală a multor altor gânditori, între care Locke, a cărui radicalism politic nu poate fi despărţit de principiile credinţei sale? Se prea poate ca Iluminismul să fie mai degrabă un cuvânt decît un curent plecând de la care să reîntemeiem o gândire politică coerentă. Am putea încerca să definim Iluminismul prin opoziţia la anti-Iluminism, cum a făcut-o Zeev Sternhell, a cărui carte Anti-Iluminismul [Les anti-Lumières, 2006] e un concentrat de absurdităţi către care ne poate conduce o anumită reducere a istoriei la pretinsa „istorie a ideilor”. Unii gânditori clasaţi ca „anti-iluminişti” de Sternhell, cum ar fi Vico, sunt de fapt mult mai avansaţi în reflecţia asupra societăţii şi culturii umane decât multe dintre vedetele Iluminismului. Herder, alt „anti-iluminist”, conform lui Sternhell, încearcă să regândească universalul nu în mod abstract, ci aşa cum e acesta exprimat de diferitele popoare, conştient fiind că suntem cu toţii îmbarcaţi pe aceeaşi corabie.
Dacă reducem Iluminismul la domnia Raţiunii, dăm peste mari greutăţi. Raţiunea îndumnezeită nu-i cu nimic mai presus de ceilalţi zei, iar noi ar trebui să rămânem la raţiunea omenească, doar omenească. Însă atunci, totul atârnă de ceea ce înţelegem prin raţiune. Am putea pe urmele lui Kant să distingem între raţiunea pură şi raţiunea practică, raţiunea ca facultate de cunoaştere şi raţiunea exprimată prin voinţă. Am mai putea să opunem raţiunii raţionalitatea instrumentală; cea din urmă e doar capacitatea de pune la lucru mijloacele raţionale cele mai potrivite în atingerea anumitor scopuri, oricare ar fi ele; prima fiind, dimpotrivă, e capabilă să determine principile universale care ar trebui să ne impună scopurile vieţii noastre.
Întreaga istorie a „lumii moderne” a văzut biruinţa cunoaşterii ştiinţifice, adică a cunoaşterii experimentale călăuzite de matematică. Această cunoaştere ştiinţifică pură nu e de altfel chiar atât de pură: ea s-a dezvoltat în liniile interesului pragmatic, ale nevoilor industriei şi ale profitului, care au sfârşit prin a-i scrie programul de cercetare şi a o preschimba într-un sistem de legitimare socială şi politică, aşa cum o arătase Jürgen Habermas (Technik und Wissenschaft als „Ideologie”/ Tehnica şi ştiinţa ca „ideologie”, 1968). Departe de a fi un triumf al raţiunii, lumea noastră e mai ales cea care vede raţionalitatea instrumentală punându-se la dispoziţia scopurilor celor mai nebuneşti şi mai înfiorătoare.
Iluminismul nu lasă în urmă un drum clar marcat, ci cu o alternativă pe care am putea-o rezuma astfel: Kant sau Sade! Fie ne supunem voinţa principilor morale, singurele care au valoare absolută (în vreme ce cunoaşterea ştiinţifică nu e decât relativă şi condiţională), fie considerăm principiile morale ca nefiind decât ultimele prejudecăţi inculcate de religie şi că trebuie pur şi simplu să urmăm natura, care ne porunceşte să căutăm plăcerea prin toate mijloacele – a se vedea Sade, Filosofia în budoar. Pe scurt, să spunem că dezvoltarea capitalului, urmând calea indicată de mâna invizibilă a pieţei (vezi D.-R. Dufour) a urmat calea sadiană! Sade e faţa întunecată a liberalismului şi a ştiinţei aşa cum le-am moştenit, iar principiile sadiene se află în inima liberalismului guvernând ansamblul vieţii sociale. Ne-am înşela dacă am vedea fascismul şi nazismul secolului al XX-lea ca o „reîntoarcere la barbarie”, în ciuda câtorva bazaconii manifeste. Fascismul şi nazismul sunt curente revoluţionare care urmăresc să elibereze forţa omenească, să crape jugul moralei care-i ţine încă în robie pe cei puternici şi să pună în practică tot ceea ce tehnoştiinţa poate să facă. Remodelarea omului conform unui plan ştiinţific şi supunerea întregii societăţi sunt posibilităţi scoase la iveală de Iluminism şi de progres. Fascismul şi nazismul sub formele istorice pe care le-au cunoscut în secolul trecut nu mai sunt la ordinea zilei. Dar substratul lor „teoretic” este exact acelaşi cu cel al societăţii în care trăim. Dezvoltările eugenismului „liberal” (procrearea asistată medical, mamele surogat) şi controlul social prin intermediul tehnologiilor de ultimul răcnet permit ducerea la îndeplinire a programului totalitar al secolului al XX-lea într-un mod mai riguros şi fără a mai trece prin masacrele sângeroase care întinează minunata lume a progresului.
Stânga a moştenit de la Iluminism toate ambiguităţile sale. Stânga este fixată istoric în mişcarea de emancipare a burgheziei, în vreme ce mişcarea muncitorească s-a născut ca o reacţie la raţiunea calculatoare pusă în practică de industrie şi de capitalismul aflat la început de drum. Primele organizaţii muncitoreşti se ivesc din revolta meşteşugarilor lăsaţi fără uneltele muncii lor, a ţăranilor alungaţi de pe pământul lor, categorii ce şi-au pierdut independenţa. Ele s-au obişnuit cu disciplina uzinei în care Lenin vedea şcoala disciplinei revoluţionare şi au fost silite să caute alianţe cu burghezia „progresistă”. Însă, muncitorii n-au devenit pentru aceasta burghezi luminaţi! Prin organizaţiile lor, au revendicat binefacerile învăţământului şi ale culturii burgheze ca arme de luptă împotriva burgheziei. Unind muncitorii şi burghezii, cel puţin o parte din burghezie, stânga ascundea în sânul său o contradicţie fundamentală care a izbucnit la lumina zilei în scurtele perioade de „fronturi populare” în care guvernele aduse la putere de mişcarea claselor populare şi-au întors armele împotriva muncitorilor de îndată ce proprietatea capitalistă a fost pusă în discuţie. Stânga a fost camuflajul acestui antagonism persistent din spatele acordurilor la vârf. Stânga era o alianţă, un bloc, însă blocul dintre călăreţ şi calul său.
Degenerarea intelectuală şi politică a stângii nu este altceva decât expresia caracterului său burghez. Identificarea criticii sociale şi a celei artistice a fost o iluzie întreţinută cu ajutorul suprarealismului. Burghezul boem, micul burghez intelectual care este de stânga pentru că vrea să fie un adevărat burghez şi pentru că vrea să conducă, artistul revoluţionar care înlocuieşte opera prin video şi performance, păstrează mereu un anumit dispreţ pentru „materialismul vulgar al maselor”, pentru lipsa lor de gust faţă de noutăţile cele mai aiuristice: „oamenii ăştia n-au pic de cultură!” Burghezul cosmopolit, fanaticul unei lumi fără frontiere este „de stânga” şi se crede chiar internaţionalist criticând pe ţopârlanii închişi în satul lor.
Partidele muncitoreşti erau roase la vârf de burghezia cu care ele încheiaseră acorduri keynesiene care le îngăduiau să-şi asigure clientela fără să pună în cauză ordinea existentă. Odată cu sfârşitul compromisului keynesian şi cu ofensiva neoliberală, conducătorii acestor partide au trecut de partea spre care tindeau, iar stânga s-a convertit la toate noile extravaganţe care conlucrează pentru a disloca orice comunitate politică în favoarea revendicărilor individualiste cele mai ciudate, respingând orice decenţă şi pierzând astfel încrederea muncitorilor şi a straturilor populare în general. Grupusculele comunitariste hrănite de stânga sunt acum pe cale să o devoreze. Şi în cele din urmă, nu e nimic de regretat aici. Nu ne putem petrece viaţa susţinând cauze ale căror efecte le vom blestema când ne lovesc cu adevărat.
Dacă dorim să nu ne pierdem orice speranţă în pragul „lumii de după”, trebuie început prin a demola idolul progresului şi rosti cu toată seriozitate această întrebare „care progres şi încotro?” Căci ştim acum că iluziile creşterii nelimitate a forţelor de producţie trebuie aruncate în groapa de gunoi a istoriei şi că va trebui să mai scădem din elan şi să ne planificăm cheltuielile de nu vrem să transformăm această lume într-un iad. Iată preţul pentru renaşterea unui socialism popular, patriotic şi internaţionalist (care presupune recunoaşterea naţiunilor).
17 iulie 2020
[trad. Claudiu Gaiu]
About the Author
Collin Denis (n. 1952) este un filozof francez, specializat în marxism. Autor a peste douăzeci de cărți, a scris despre Marx, Vico, Spinoza, Marcuse sau Rawls.
Related Posts
Cum se explică ruina stângii politice din România şi… din Europa ? →
UE, un impas politic şi social →
Extrem de enervantul cuvânt „comunitate” și subtextul său sociologic →
Comentarii recente