Lumea naturală și comportamentul homosexual
« Ideea că homosexualitatea este o boală constituie un fals prea mult răspândit în spațiul public»
Recent, la nivel mondial, inițiativele de legiferare a căsătoriilor între persoane de același sex au prins repede teren. În SUA, Curtea Supremă a evaluat constituționalitatea legilor care definesc căsătoria ca o uniune între bărbat și femeie. Parlamentul australian a legiferat posibilitatea căsătoriei între persoane de același sex, lăsându-se în final cu discursuri extrem de reușite. De asemenea, Franța a reușit aceeași performanță legislativă. În acest context internațional, România s-a văzut și ea confruntată cu propunerea parlamentarului Remus Cernea de a legaliza uniunilor civile între parteneri de același sex.
Colegii parlamentari ai lui Remus Cernea au avut două tipuri de reacții. Unii (liberali!) au respins tranșant o astfel de inițiativă legislativă, iar ceilalți au acceptat-o în principiu, dar au susținut că este inoportună aplicarea ei în acest moment în contextul României. Aici mă voi ocupa doar de cei care au respins ideea uniunii civile ”gay”, mai exact voi evidenția fapte care subminează imaginea prea mult împărtășită că între comportamentul homosexual și lumea biologică există o tensiune.
Opozanții uniunii civile ”gay” au invocat argumentele standard care se aduc în astfel de discuții: argumentul creștin, argumentul medical și argumentul biologic.
În imaginea creștină asupra lumii, relațiile de afecțiune erotică pot avea loc doar între bărbat și femeie. Orice deviere reprezintă un păcat. Desigur, acest argument are forță doar pentru cei care aderă la imaginea creștină asupra lumii. Și cum în România cei mai mulți se declară credincioși, ne putem lesne imagina că argumentul creștin va prinde destul de bine. Deși suspectez că argumentul creștin nu este valid nici în propriii lui termeni, mă rezum la afirmația că distincția netă dintre laicitatea statului (Cezar) și religie (Iisus) ar trebui să slăbească puterea acestui argument.
Argumentul medical pleacă de la premisa că homosexualitatea este o patologie care trebuie vindecată. Nu mai avem de-a face cu un păcat, ci cu o tulburare psihologică. O boală nu poate fi condamnată, ci doar vindecată. Azi știm că homosexualitatea nu este nici o boală genetică și nici psihologică. Dar nu trebuie uitat că psihiatrii de abia în 1974 au renunțat la caracterizarea homosexualității drept o boală. Acesta este un caz tipic în care prejudecăți bine înrădăcinate afectează neutralitatea axiologică a științei.
Dar să presupunem că omul de rând crede în continuare argumentul medical. Ce putem face? Putem atrage atenția că a caracteriza homosexualitatea drept o boală nu are implicațiile pe care credem că le poate avea. De exemplu, destui copii se nasc cu boli auditive și destui oameni trăiesc cu probleme auditive fără a dori tratarea lor. Chiar dacă există posibilitatea ca după intervenții medicale să-și recapete auzul, mulți dintre ei refuză. Aceștia au propriul lor limbaj al gesturilor și se simt confortabil așa cum sunt. Despre astfel de oameni nu credem că reprezintă o problemă socială, poate cel mult îi considerăm excentrici și nu putem înțelege de ce refuză să se facă ”bine”. Dar dacă tragem linie nu vom spune niciodată despre ei că au o carență de caracter. Acceptăm pur și simplu decizia lor de a trăi cu afecțiuni auditive, chiar dacă uneori nu o înțelegem. Dar chiar și dacă nu o înțelegem tot nu facem caz de asta. Ar trebui să avem aceeași atitudine și în cazul în care considerăm homosexualitatea o boală.
Argumentul biologic pleacă de la premisa naivă a biologiei simțului comun că relațiile sexuale se suprapun peste relațiile de reproducere. Dacă în lumea naturală reproducerea sexuată a membrilor unei specii are loc doar între mascul și femelă, atunci și relațiile sexuale au loc doar între mascul și femelă. Se crede că tocmai invocarea relațiilor de reproducere reprezintă argumentul cel mai puternic pentru a arăta că homosexualitatea este ceva nefiresc, împotriva naturii. Natura ne arată ”clar” cum stau lucrurile cu relațiile sexuale, din moment ce perpetuarea speciilor are nevoie de mascul și femelă. Nu voi invoca anumite perioade istorice, cum este cazul antichității, în care comportamentul homosexual era acceptat social și chiar promovat de elite, pentru că ni se poate răspunde că avem de-a face cu o practică socială care la rândul ei este împotriva naturii. Dar voi descrie câteva fapte care arată varietatea și răspândirea comportamentului homosexual în natură. Înclinația ca un mascul sau femelă să se urce și să se frece de zonele genitale ale unui alt mascul sau femelă a fost documentată în multe specii de primate, cum ar fi bonobo, macaques, babuini, maimuțe mari, mandrili. Astfel de comportamente se întâlnesc și în rândul păsărilor. Homosexualitatea este chiar frecventă în rândul anumitor specii, iar biologii nu adesea au încercat explicații evoluționiste variate pentru diversitatea lor. Se pare că relațiile de excitare sexuală între indivizi de același sex iau naștere de multe ori în contexte de joacă, de dominare și formare de coaliții.[1] Natura ne arată nu doar comportamente homosexuale care sunt atât de ”naturale” dacă le privim în mediul în care apar, dar și alte tipuri de comportamente sexuale care pot fi considerate ”împotriva naturii”, cum ar fi sexul în grup sau masturbarea. De exemplu, primatologul Frans de Waal documentează în ultima sa carte o situație în care o femelă bonobo dezamorsează un conflict între doi masculi, punându-se între ei și întreținând relații sexuale cu ambii[2].
Înainte de a integra aceste fapte în modul în care înțelegem lumea din jurul nostru, propun că reflectăm la perspectiva că homosexualitatea și sexul în grup nu reprezintă probleme, ci chiar soluții ale naturii la problemele cu care se confruntă speciile în lumea naturală.
[1] Aldo Poiani, Animal Homosexuality: A Biosocial Perspective, Cambridge University Press, 2010.
[2] Frans de Waal, The Bonobo and the Atheist: In Search of Humanism among the Primates, W.W: Norton & Company, 2013.
About the Author
Emilian Mihailov Etician, Centrul de cercetare în etică aplicată, Universitatea din București (www.ccea.ro); Doctor în filosofie, Universitatea din București, cu o teză despre teoria etică a lui Kant; Membru al Societății Române de Filosofie analitică (http://www.srfa.ro/mihailov-emilian). Domenii de interes: filosofia morală a lui Kant, filosofie morală contemporană, epistemologie morală, meta-etică, etică aplicată, filosofia lui Wittgenstein, evoluția moralității.
Related Posts
„Elita” și nostalgia adevărului unic →
N. Manolescu, Sorin Lavric şi mascarada culturii “elevate” →
Vintilă Horia, sau lamentabila elită →
Pingback: Căsătoriile gay – între moralitate și oportunitate - Argumente și fapte