Mihăieş în pană (de lebădă)
Dificultăţile lui Mihăieş de a gândi normal continuă. (Şi se agravează).
Referindu-se la cunoscutele discuţii ale austriecilor despre concetăţenii noştri care s-ar fi hrănit cu lebede din parcurile vieneze, Mircea Mihăieş se declară convins că:
„Cei care vorbeau de îngurgitarea delicatelor păsări acvatice nu mureau, desigur, de dragul creaturilor cu gât longilin. Dac-ar fi fost aşa, le-ar fi luat acasă, asigurându-le protecţia […]” (România literară, nr. 21/2014, Trageţi în lebede!, http://www.romlit.ro/tragei_n_lebede).
Conform unei asemenea ‘logici’ ridicole, dacă ţinem cu adevărat la fauna Deltei Dunării, ar trebui să o luăm acasă pentru a o proteja. Dacă nu o facem, înseamnă că nu ne pasă cu adevărat de ea.
Citind mostra de mai sus (anonimizată), cineva ar putea crede că aparţine vreunui un sărman elev de şcoală ajutătoare. Dar nu; ea ilustrează nivelul de gândire al ‘elitei’ de dreapta româneşti (pe care noi, oamenii obişnuiţi, îl invidiem din răsputeri, cum se ştie prea bine!)
Dar să lăsăm la o parte discuţiile despre gândire (nu-şi au locul, cu referire la asemenea autori).
Poate mai interesantă e implicaţia morală trădată aici de exponentul ‘elitei’: pentru Dreapta românească logoreică, nu prezintă valoare decât lucrurile pe care le iei cu tine acasă (pentru a le ‘proteja’!). Ei, acum înţelegem de ce se zbat ei atât să fie la putere: vor să asigure protecţia valorilor naţionale ducându-le acasă la ei!
Related Posts
Pseudocultura →
Elucubrații cu iz nazistoid în România Literară →
Haplea vorbește la Universitatea de Vest →
Pupinbăsiștii, fie ei semidocți, cretini sau complet retardați, gândesc în șabloane.
Ăsta sigur o fi scris ceva în trecut despre câinii bagabonți, iar în cazul de față n-a făcut decât să aplice rutina… if subiect=animale sau paseri 🙂 go to favorite clișeu.
Sigur. Retorica ideologizata merge pe trasee fixe, pt a ajunge la tinta prestabilita.
Dumnealui mai este tributar unui reflex al elitei de dreapta – anume pretuirea obiectelor ornamentale frumoase, care exista si trebuie protejate pentru a fi/ca sint frumoase, chiar daca sint complet inutile. Ca sa ma explic, e frumos sa avem lebede in oras. Ele au ajuns o podoaba, fiindca noi am ajuns la indestularea care ne permite sa nu le mai consideram drept un potential prinz. Ele exista ca sa existe si le protejam ca sint frumoase si ne plac. Cind vin unii rupti de foame si vad in ele un prinz, ne oripilam! Valorizarea e totul sau foarte mult pe lumea asta – ce pentru unii n-are pret, pentru altii e aur curat. Si valorizarea e, fireste, regativa. Si supremul etalon pentru societatea care a produs-o. Pentru vienezii bogati si indestulati, lebada e o podoaba, pentru cetatenii romani de etnie roma, ele sint numai un prinz. Daca vienezul ar muri de foame, si-ar reconsidera urgent valorile. „Satulu’ nu crede la al’ flamind.”
(sper ca a fost oarecum coerenta…)