Klaus Iohannis, între naivitate şi ipocrizie
La 8 septembrie a.c., într-o apariţie televizată, candidatul prezidenţial Klaus Iohannis şi-a precizat poziţia de principiu faţă de uzurpatorul de la Cotroceni, arătând că proiectul său politic nu este nici pentru, nici contra, ci pur şi simplu fără Traian Băsescu. În ce constă mai exact proiectul, Klaus Iohannis nu ne-a mai spus, rezumându-se la câteva generalităţi didactice de dreapta, din categoria să fie bine ca să nu fie rău. Suficient cât să ne facem o idee.
Deocamdată însă ne reţine atenţia raportarea la Traian Băsescu, pentru că în această privinţă primarul naţional-liberal al Sibiului, care trecea până acum drept un om serios, oscilează îngrijorător între naivitate şi ipocrizie. Invocarea detaşării, a privirii serene către ceea ce urmează, nu poate să traducă altceva decât înţelegerea copilărească a schimbării sociale, sau după caz – dorinţa de a ascunde sub preş gunoiul băsist în schimbul susţinerii lui Vasile Blaga & co. Atâta timp cât Traian Băsescu intenţionează să rămână pe scena publică, nu are cum să fie pus între paranteze nici măcar ca persoană, cu atât mai puţin ca exponent al unui sistem de practici, relaţii şi interese, care grevează inevitabil orice plan de viitor.
Klaus Iohannis amintea ceva despre consolidarea în continuare a statului de drept, precum şi despre necesitatea unui mediu de afaceri stabil. În ipoteza că aceste obiective sunt urmărite în mod real şi susţinut, presupun demantelarea structurilor de influenţă care corup actul politic şi parazitează circuitul economic, fie că se regăsesc în clientelismul funcţiilor, alocarea preferenţială a fondurilor sau aşa-numitele contracte frauduloase cu firmele apropiaţilor. Ce se întâmplă însă când structurile respective conduc la Cotroceni? Le au şi ceilalţi pe ale lor, desigur, dar nu merge să le înlături numai pe acestea. Cum să asanezi aşadar societatea făcând abstracţie de băsism, în expresiile sale umane şi organizaţionale, câtă vreme angrenajul băsist se manifestă ca factor obiectiv de erodare instituţională?
În condiţiile date, a refuza să mai discuţi în legătură cu tipul politic pe care-l materializează Traian Băsescu şi alţii ca el înseamnă, în cel mai bun caz, a proceda ca struţul. Nici personajul, nici sistemul nu dispar de la sine doar pentru că ai încetat să le mai pomeneşti; continuă să existe şi să producă efecte. În altă ipoteză, tăcerea este mai puţin inocentă, ea reprezentând o încercare de ştergere cu buretele a responsabilităţilor trecute. O încercare de escamotare imaginară susceptibilă, pe de o parte, să-i facă mai frecventabili pe noii aliaţi din Partidul Democrat-Liberal, iar pe de altă parte – să dezactiveze sentimentul popular antibăsist, pe care mizează în alegeri Victor Ponta. S-a mai încercat ceva asemănător înaintea scrutinului parlamentar din 2012, când au fost lansate formule de genul „toţi sunt la fel” sau „cu toţii am greşit”.
Oricum ar sta lucrurile, Klaus Iohannis e prins într-un complex de relaţii politice care îl depăşesc. Strategia sa discursivă şi marja de acţiune sunt restrânse de colaborarea cu democrat-liberalii, care tind să acapareze simbolic şi decizional partea dreaptă a eşichierului. El nu are astfel decât rolul de paravan. Campionul delirului libertarian în România este altcineva.
2 Responses to Klaus Iohannis, între naivitate şi ipocrizie