Puncte de vedere

Published on octombrie 24th, 2014 | by Claude Karnoouh

0

Însemnătatea simbolică şi politică a celei de-a treia victorii electorale a lui Evo Morales

[foto: wikimedia commons – http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Morales_20060113_01.jpg]

În luna Zilei lui Columb (Colombus Day), acest text nu e decât un modest omagiu adus lui Túpak Katari, ilustrul conducător al revoltei aymara contra spaniolilor. Adaug un omagiu în egală măsură lui Crazy Horse şi lui Sitting Bull, marii şefi ai sioux-ilor lakotas, învingătorii eroici de la Little Big Horn.

Cred că o foarte mare majoritate a intelectualilor români nu au măsurat şi, în consecinţă, nici nu au comentat a treia victorie electorală a preşedintelui bolivian Evo Morales. Desigur, ei sunt prinşi de spectacolul insipidei campanii prezidenţiale care pune în scenă marionete fără consistenţă. Totuşi, dacă ar fi existat câţiva etnologi sau politologi interesaţi de afacerile politice ale Americii latine şi destinul indigenilor din ţările acesteia, în loc să se ocupe de câinii vagabonzi şi să proclame că antropologia nu are ce să caute peste mări[i], că trebuie să se replieze asupra în-sinelui european, ar fi fost cazul să sublinieze un fapt esenţial: este prima dată în istoria continentului american, Nord, Centru şi Sud împreună, când un indian pur (şi nu un negru)[ii] este ales în cea mai înaltă responsabilitate politică şi economică a unei ţări independente[iii]. Faptul e de o mare însemnătate prin aceea că, se ştie dar nu se spune deloc în faţa unui public mai larg, ţările independente ale celor patru Americi (Nord, Sud, Centru şi Caraibe) sunt rezultatele politice ale unei colonizări feroce şi fără milă care, după sosirea lui Columb la 1492 în Hispaniola (Santo Domingo), în trei secole şi jumătate şi la scara unui continent dublu, s-a soldat cu cel mai mare genocid fizic şi cultural pe care să-l fi realizat omul alb în istoria modernă, un genocid care să fi aneantizat mai multe mari civilizaţii, masacrat vaste confederaţii tribale, golit regiuni întregi de locuitori după ce au fost masacraţi iar supravieţuitorii deportaţi în rezervaţii concepute ca maniera cea mai bună de a-i înfometa. De aici se înţelege de ce amerindienii refuză să celebreze Colombus Day, pentru ei este ziua unui doliu nesfârşit[iv].

Dar, şi aceasta este esenţial, dacă Evo Morales e un indian care-şi asumă referinţele istorice ale strămoşilor săi aymara, totuşi nu se prezintă cu un coif cu pene, un arc cu săgeţi şi o macetă, este evident un om al modernităţii politico-economice, un om format în lupta de clasă dublată însoţită aici de o luptă etnică şi culturală, înscrisă în deja lunga istorie a colonizării. Ieşit din mişcarea sindicală boliviană cu lung trecut de lupte împotriva întreprinderilor străine şi locale, de asemenea împotriva dictaturilor militare lucrând în profitul puterilor economice străine, el nu a încetat să transforme confruntarea economică într-o confruntare politică. Astfel, astăzi, o mică ţară pe jumătate andină pe jumătate amazoniană, cea mai săracă din America latină, după ani de dictatură militară şi exploatare nemiloasă a muncii minerilor şi ţăranilor de către creolii spanioli, metişi, companiile americane, şi-a dat un lider dintr-un grup etnic aparţinând primilor locuitori ai ţării, amerindienii, populaţie masacrată apoi adusă în sclavie, înfometată, dispreţuită şi sărăcită, trăind adeseori în mahalalele de la marginea societăţii.

Din 2009, Bolivia are de fapt numele oficial de Statul plurinaţional al Boliviei, ce recunoaşte treizeci şi şapte de limbi indigene (sic!), dintre care patru au statutul de limbi oficiale de stat: o limbă europeană, spaniola, şi trei limbi amerindiene: aymara (limba preşedintelui), guarani, quechua. Însă dincolo de această recunoaştere mai mult decât simbolică pentru tot continentul, succesul popular al lui Evo Morales, ales cu mai mult de 60% din voturile exprimate, ţine într-un cuvânt de fidelitatea lui, împotriva a orice, faţă de programul politico-economic pe care l-a propus ţării şi l-a pus în practică din primul mandat (22 ianuarie 2006) în numele guvernului pe care-l prezida: Mişcarea către socialism – Instrument politic pentru suveranitatea popoarelor, prescurtat MAS. Acest program continuat din al doilea mandat (2009, după schimbarea constituţiei) este simplu în teorie, dar mult mai delicat de aplicat, cu toate acestea rezultatele pozitive din ultimele două legislaturi sunt acolo pentru a demonstra în mod obiectiv (a se vedea statisticile ONU) progresele în egală măsură economice şi sociale realizate în ultimii opt ani: naţionalizarea companiilor de extracţie a materiilor prime, printre care gazul, petrolul şi cositorul, renegocierea contractelor cu întreprinderile străine, care nu sunt expropriate însă varsă la stat peste 80% din valoarea preţului brut la vânzarea gazului şi minereului, lupta contra drogului, dar fără trupele americane instalate în ţară pentru controlul politic şi care au fost rugate să plece, menţinerea culturii de coca totodată pentru industria farmaceutică şi consumul local al frunzelor – tradiţie milenară a unui tonifiant pentru o parte a populaţiei care trăieşte între 2500 şi 4000 de metri altitudine, în sfârşit investiţii masive în reforma agrară printr-un sistem de împrumuturi fără dobândă şi în sistemul public de sănătate generalizat, dezvoltarea sistematică a ajutorului acordat celor mai lipsiţi, învăţământ primar şi secundar deschis tuturor şi în întregime gratuit, înmulţirea burselor pentru studiile universitare. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate, mai mult de 25% din populaţia trăind în cele mai mari lipsuri, în particular indigenii, a ieşit actualmente dintr-o situaţie de sărăcie foarte gravă, în timp ce 50% dintre muncitori şi-au văzut veniturile sporite direct proporţional cu redistribuirea unei părţi a manei petrolului şi minereurilor. E de notat, important, că Evo Morales şi MAS resping indigenismul radical reprezentat de Felipe Quispe, care ar dori să instaureze o republică indigenă la început prin reformarea învăţământului, reducând spaniola în beneficiul limbilor indigene. Or, pe bună dreptate, MAS gândeşte că spaniola trebuie să rămână centrală deoarece este limba continentului (mai puţin Brazilia), şi permite comunicarea generală şi necesară realizării de mari cooperaţii economice şi politice regionale, permiţând opoziţia la politica imperială a Statelor Unite. MAS gândeşte că spaniola şi limbile indigene pot să se dezvolte armonios împreună, făcând din diferitele popoare boliviene membrele lumii hispanice şi de asemenea, la ele acasă, popoare poliglote, ceea ce este adesea cazul spre exemplu în Europa răsăriteană şi centrală până după al doilea război mondial, când această Europă s-a trezit din coşmarul războiului constatând eliminarea masivă a multietnismului unor regiuni întregi, care erau odinioară locul coabitării diverselor grupuri etno-religioase şi lingvistice.

Anumiţi autori au scris cu îndreptăţire că, în pofida diferenţelor istorice şi culturale proprii modernităţii lumii a treia sud-americane, aceste ţări prezintă apropieri cu cele din Europa răsăriteană şi balcanică precum Grecia, Albania, Bulgaria şi România de pildă. Or ce înglodează în datorii o anume redresare a situaţiei socio-economice a majorităţii românilor sau bulgarilor? Nu este supunerea acestor ţări dictatului economic al FMI, al Washingtonului şi al Bruxellesului, supunerea în faţa unei ordini economice care pauperizează cu atât mai mult majoritatea cetăţenilor, cu cât nu acţionează pentru bunăstarea aceleaşi majorităţi? În ziua în care elitele româneşti şi bulgare se vor ridica să arate popoarelor lor în ce măsură aceste alianţe genererază exploatare intensă şi creează sărăcie generalizată, nu o existenţă mai bună a majorităţii (cum se întâmplă în Statele Unite sau în UE), atunci ele vor şti că fidelitatea faţă de bunăstarea popoarelor lor impune renegocierea contractelor de exploatare a materiilor prime, a contractelor de producţie, dar şi o redefinire a redistribuţiei beneficiilor culese de finanţele publice prin intermediul unor impozite echitabile. Ele vor mai şti că trebuie puşi la locul lor diplomaţii din statele dominante în momentul în care, depăşindu-şi funcţia oficială, se amestecă în afacerile interne şi în interesele minimale ale ţării. În acea zi, poate, vom putea să ne gândim nu numai la reducerea datoriei publice ca în Bolivia, dar chiar la observarea unei ameliorări economice ca în Bolivia, un regres al marii sărăcii ca în Bolivia, începutul unui învăţământ de aceeaşi calitate pentru toţi şi, ca în Bolivia, un sistem de sănătate care nu-i lasă pe săraci în decădere, lipsuri şi abandon.

Dar nu mâine este ajunul unei asemenea alegeri în ţările în care profesioniştii politicii sunt, cu rarisime excepţii, membri ai reţelelor economice mafiote lăsate libere să traficheze, atâta timp cât acestea nu incomodează profitul întreprinderilor şi băncilor multinaţionale. Iată marea contradicţie care domină România şi Bulgaria, ce ar trebui să ia ca model maniera în care lideri ai popoarelor indigene, altădată distruse, masacrate, în cazul unora câteodată aproape de extincţia fizică, au înţeles esenţa de clasă a luptei politice în modernitate, pe care la ei o ştiu dublată şi de conflictul etnic, aşadar cultural şi religios, pentru a încerca să-i modifice cursul.

Bucureşti, 20 octombrie 2014

                                                                                           [Traducere de Alexandru Mamina]

                          


[i] Referitor acest subiect trebuie spus că etnologia şi antropologia modernă îşi au originea în descoperirea Americii de către europenii din Vest, în interogaţia lor cu privire la natura umană sau nonumană a indienilor, asupra bunătăţii sau a violenţei „naturale” a acestor oameni. Fie Las Casas ori Montaigne, întrebările lor despre natura indienilor rămân în inima diferitelor teorii ale evoluţiei umane, care vor veni mai târziu să îmbogăţească problematicile pe care le-au ridicat descoperirea culturilor Pacificului: polineziană, melaneziană, papuaşă, a aborigenilor din Australia.

[ii] O amintesc adeseori, pentru amerindieni (numiţi piei roşii în copilăria mea), negrii sunt oameni albi cu piele neagră (sic!). Pentru amerindieni este evident că negrii sunt, la fel ca albii, invadatori-uzurpatori, după câteva decenii ei sosesc aproape împreună. S-au recenzat chiar unele cazuri până la jumătatea secolului al XIX-lea, în care albii şi negrii erau trataţi împreună ca scalvi de învingătorii lor indieni.

[iii] Existase înainte un preşedinte metis: Andrés de Santa Cruz y Calahumana, din 1829 până în 1839.

[iv] Howard Zinn, A People History of the United States, Harper Perennial, New York, 1992; David E. Stannard, American Holocaust : The Conquest of the New World, Oxford University Press, 1992; Elise Marienstrass, La Résistance indienne aux États-Unis, Juillard, Paris,1980 (seconde édition, Folio, Gallimard, Paris, 2014); Nelya Delanoë, L’Entaille rouge, terres indiennes et démocratie américaine, Paris, Albin Michel, coll. Terres Indiennes, Paris, 1992.

 

 


About the Author

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).



Comments are closed.

Back to Top ↑