Focus

Published on februarie 4th, 2015 | by Dan Panaet

0

Două limitări legitime ale libertății de expresie

Într-o caricatură publicată recent în The New Yorker, intitulată ”Je suis Charlie, o săptămână mai târziu”, vedem câțiva oameni care merg pe stradă și, în bulele de deasupra, sentimentele care îi animă în acel moment: ”Je suis cranky”, ”Je suis jealous” și așa mai departe. Isteria justificată a solidarizării cu jurnaliștii uciși a trecut. E timpul să ne întoarcem la activitățile de zi cu zi, până când, peste o săptămână sau două, o altă știre va genera o mobilizare la fel de amplă.

Partea proastă e că, în această perioadă în care a existat un interes imediat pentru libertatea de expresie, abordarea a fost preponderent hagiografică. S-a vorbit despre cât de bună e această libertate și despre cum merită apărată cu orice preț. A lipsit o nuanțare a efectelor ei, o punere în context, o clasificare a modurilor de funcționare. Cine a pus sub semnul întrebării legitimitatea publicării caricaturilor cu Mahomed în Charlie Hebdo a fost rapid catalogat drept dușman al civilizației. Nu e oportun, s-a spus, să abordăm altfel problema din moment ce tragedia abia s-a petrecut. Ne aflăm deci în situația paradoxală în care putem argumenta liber pe marginea unei teme abia atunci când ea nu mai interesează pe nimeni, atunci când atractivitatea ei mediatică a dispărut.

Exercitarea libertății de expresie nu are sens decât împotriva unei surse a puterii. Ea este necesară pentru a ne putea opune tiraniei fără să fim reduși la tăcere. Ca principiu, însă, libertatea de expresie e invocată și pentru a perpetua forme de opresiune. Caricaturile înfățișându-l pe Mahomed nu aveau ca efect doar sfidarea unor lideri ai organizației Al-Qaeda. Ele se constituiau și într-un discurs al urii îndreptat împotriva minorității musulmane din Europa, o minoritate insuficient integrată și care se simțea deja suficient de stingheră în țările de adopție.

Multe dintre argumentele formulate la noi împotriva publicării caricaturilor făceau trimitere la sentimentul religios. Aceeași cauză poate fi apărată însă și în numele idealului iluminist al eliminării oricărei forme de opresiune. Caricaturile se fac vinovate nu doar de blasfemie, ci și de insultarea unor etnii deja marginalizate. Deși portretizarea grafică a lui Mahomed nu trebuie interzisă, e de preferat ca ea să vină din interiorul comunității musulmane, pentru a nu fi interpretată și ca act ostil, xenofob.

Problema libertății de expresie apare și în discuțiile despre așa zisul drept de a fi uitat pe internet. Acesta se referă la ștergerea din rezultatele motoarelor de căutare a acelor informații care nu mai sunt de actualitate și care ar putea aduce prejudicii persoanelor la care ele se referă. Cu alte cuvinte, informația este eliminată nu pentru că e falsă, ci pentru că, între timp, a devenit irelevantă. În numele acestui principiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, pe 13 mai 2014, că Google trebuie să șteargă, din rezultatele motorului de căutare, un link care duce la un anunț publicat în 1998 în cotidianul La Vanguardia referitor la scoaterea la licitație a proprietăților unui datornic. Motivul e simplu: cine căuta pe Google numele datornicului, dădea mereu peste anunț, producându-i cetățeanului respectiv prejudicii de imagine.

Dreptul de a fi uitat este important pentru protejarea privacy-ului și pentru a le oferi persoanelor șansa unui nou început, fără a fi la nesfârșit urmăriți de trecut. Totuși, Primul Amendament al Constituției Americane împiedică exercitarea acestui drept în Statele Unite. Libertatea de expresie este considerată mai importantă decât dreptul la intimitate.

 

 

Tags: , , , , ,


About the Author



Comments are closed.

Back to Top ↑