„Detectorul biografic” și rolul său în elecțiunea politică cu un studiu de caz introductiv
S-a spus despre Nicolae Ceaușescu că politica lui ar fi devenit de-a dreptul draconică după vizita în Coreea de Nord. Relativa deschidere și liberalizare din primii ani ai domniei sale s-ar fi preschimbat brusc într-o dictatură cruntă, ale cărei cuvinte de ordine erau austeritatea, înfometarea și frigul. „Tezele din iulie 1971” impuneau de asemenea o limitare dramatică a libertății de exprimare.
Ideea unei convertiri „bruște” – urmare a unei „lovituri” revelatorii primite în cursul vizitei de stat în Coreea de Nord – este întru totul fantezistă și e de mirare că este luată în serios de istoricii acelei perioade. Acest tip de a explicație aparține unei înțelegeri de tip „magic” a fenomenelor, identificată de James Frazer sub numele: „magia prin contagiune”. Nicolae Ceaușescu – altfel un om „bun” și „fiu al poporului”, fapt dovedit de măsurile luate în primii ani ai guvernării sale – ar fi fost „contaminat” într-un spațiu exotic, străin, incontrolabil, de o forță malefică ce a continuat să-l posede pentru tot restul guvernării lui. Cum se zice în popor: a venit „deocheat” sau „a intrat dracu-n el”. Ideea „influenței” are în mod clar o semnificație ocultă, spiritualistă, mai ales când e vorba despre o „influență” ale cărei efecte se întind pe o perioadă de timp disproporționat de lungă în raport cu timpul de expunere. Explicarea schimbării macazului politicii ceaușiste prin pătrunderea duhului lui Kim Ir-Sen în mintea „secretarului general al Partidului Comunist Român” este complet nerezonabilă. Din faptul că „radicalizarea” lui Ceaușescu urmează vizitei în Coreea de Nord nu se poate deduce sub nicio formă relația de cauzalitate dintre cele două momente. A vedea simpla succesiune în perspectiva înlănțuirii cauzale este din nou o trăsătură a gândirii magice – prezentă, iată, în cazul unor istorici, de altfel cât se poate de sobri care nu se gândesc că poate fi vorba despre o simplă coincidență sau, cel mult, despre un subtil factor declanșator al unei intenționalități bine conturate.
Și totuși de ce ar face istoricii români o asemenea derogare de la principiile raționale de explicare a faptelor istorice? Pentru că și ei sunt oameni, iar de mentalitatea poporului în mijlocul căruia trăiesc și a cărui istorie o scriu – nu pot lua întotdeauna o distanță suficient de mare pentru a nu le mai iradia propria ideație, mai ales când în discuție este istoria recentă. Or, „poporul” are tendința de a-l absolvi pe Nicolae Ceaușescu de păcatele sale grele și evidente. Tendință narcisică întrucât a-l condamna înseamnă, într-un fel sau altul, a se condamna, căci Ceaușescu a fost „român de-ai lor”, l-au acceptat un sfert de secol, în ciuda derapajelor sale evidente; înseamnă, deopotrivă, a-și arunca la gunoi bună parte din viața trăită pe „vremea lui”. Dar cum să-l absolvi, când răul pe care l-a făcut românilor și țării este indenegabil? Evident, apelând la minunata și foarte la îndemâna explicație magică a „influenței”: în fondul lui, Ceaușescu era un om bun, cu bune intenții, cu o sinceră iubire de patrie (era, vezi Doamne!, un naționalist convins, în contra internaționalismului socialist și în ciuda Uniunii Sovietice), DAR… a fost influențat negativ de Elena Ceaușescu, a fost dezinformat de clica din jurul său, în sfârșit a fost posedat de duhul lui Kim Ir-Sen după vizita la Phenian.
Dacă împrumutăm totuși câteva instrumente de observație de la psihologi și de la filosofi – lucrurile se vor înfățișa într-o cu totul altă lumină, mult mai realistă, mai obiectivă și mai rațională. O simplă aplicare a metodei biografice ne poate arăta că adevăratele motive pentru care Ceaușescu a devenit tiranul frust pe care-l știm sunt lesne de găsit dacă-i privim anii de formare, copilăria și adolescența sa. Indiferent de cât de mult admitem liberul arbitru și puterea de autodeterminare a individului, totuși existența unui determinism psihologic este incontestabilă. Sau mai exact: este mult mai probabil ca personalitatea individului să fie „condiționată” de primii ani de formare, de mediul său familial și ca această condiționare să opereze cu atât mai nestânjenit cu cât este mai inconștientă, „neanalizată” și nerepudiată. Or, despre Ceaușescu nu avem nici informația că ar fi urmat o analiză, nici că și-ar fi repudiat familia ori felul în care a fost educat. „Scenariul” său de viață pare să fie scris odată pentru totdeauna în copilăria sa. Modelul politic și economic la care Ceaușescu s-a raportat pe tot parcursul vieții sale este încrustat în această perioadă de timp – căci, într-un sens primar, politica și economia reprezintă felul în care este administrată și guvernată orice gospodărie, orice casă (oekonimia – legea casei).
Nicolae Ceaușescu a aplicat la nivelul unei țări întregi ceea ce el știa – din pruncia sa – despre felul în care se conduce o „casă”, o gospodărie. Nicolae Ceaușescu a proiectat la nivelul României imaginea bordeiului infect, mizer, flămând și întunecat în care și-a petrecut copilăria. Ceaușescu-tatăl – autoritar, dar aflat sub papucul nevestei – a fost întrupat de fiul său ajuns într-o funcție supremă… Cum ne-am fi putut aștepta ca un asemenea individ să vadă cu ochi buni un popor îndestulat, bine dispus, consumator de alimente diversificate, de produse de lux și de divertisment? Un asemenea popor venea în contradicție – nu cu principiile marxiste și comuniste – ci cu propriul lui „scenariu politic” scris în anii mizeri ai copilăriei sale. Ceaușescu a transformat o țară întreagă în conformitate cu „matricea stilistică” a spațiului scorniceștean. Și, nu în ultimul rând, cu propria sa dezvoltare… Și-a impus copilăria ca model de urmat – de la paisprezece ani majoritatea tinerilor trebuiau să urmeze o școală profesională, să învețe o „meserie” – de aceea învățământul de stat românesc a oferit o abundență de instituții de acest gen (școli profesionale, de ucenici, de maiștri etc) în dauna școlilor „teoretice” – producătoare de fumuri intelectuale. Însuși tabolul lui – prezent în școli și în toate instituțiile de stat – este tabloul lui pater familias pe care-l putem întâlni încă și acum în locuințele rurale, pus la loc de cinste, întruchipându-l în ipostaza lui cea mai reușită – de ginerică sau de caporal…
Viziunea sa economică este complet tributară viziunii primitiv-tărănești: autogospodărirea – tot ce consumi trebuie realizat în propria gospodărie și, mai ales, echivalarea suveranității cu lipsa datoriilor. Fobia atavică de îndatorare este un marker al originii sale țărănești – spaima de cămătarii care te puteau lăsa pe drumuri, frica de perceptori și de „biruri” generează în Ceaușescu dorința de a achita întreaga datorie externă a țării – fapt fără precedent în istoria lumii, cu consecințe dramatice pentru nivelul de trai al populației. Independența și suveranitatea – vestitele valori (singurele!) mult clamate de Nicolae Ceaușescu – își au originea în acest Weltanschauung țărănesc. Contradicția dintre aceste valori și „cooperarea țărilor socialiste” este evidentă, dar logica este mereu sacrificată în favoarea unui principiu… individual (izvorât din sinuozitățile dezvoltării individuale). Tot astfel, naționalismul ceaușist, aflat, cum am spus, în evidentă contradicție cu internaționalismul doctrinei marxist-leniniste – se explică prin adeziunea sa fundamentală la valorile mediului în care s-a format.
Nu e întâmplător că numim „ceaușism” doctrina pe care o intuim în spatele acțiunii politice a lui Nicolae Ceaușescu, doctrină care are mult mai mult de a face cu biografia lui decât cu dogmele politice și economice ale comunismului. Singura învățătură a lui Ceaușescu era propria lui viață – propusă drept model de urmat pentru toți.
………………………………………………….
La ce ne folosește astăzi această incursiune într-o perioadă istorică apusă? În primul rând că orice elucidare și clarificare ne mărește calitatea vieții. În al doilea rând apusul acelei epoci s-a asociat până la indistincție cu „răsăritul” noilor vremuri – încât orice încercare de a le disocia este binevenită.
Dar un efect pragmatic este acela că ne reamintește importanța enormă pe care o are mediul asupra personalității unui om și mai ales al unui politician. Evident astăzi nu mai este „corect politic” să fii adeptul unui asemenea determinism psihologic. Și totuși… noi, în viața noastră cotidiană, firească, îl confirmăm prin toate acțiunile, prin toate întrebările pe care le punem privitor la o persoană cu care avem de-a face de o manieră semnificativă: de unde vine, cine sunt părinții ei, cum a crescut, în ce mediu s-a format ș.a.m.d. Sunt „categoriile” cu care ne raportăm – în mod spontan – la „substanța” unei persoane, vrând să o cuprindem într-un orizont de înțelegere. Psihologia „naturală”, a bunului-simț a consemnat în multe „sentințe” o asemenea judecată: „așchia nu sare departe de gard”, „ce naște din pisică…”, „lupul își schimbă părul…”
Să ne gândim care este primul lucru pe care încercăm să-l aflăm despre viitorul nostru ginere sau despre viitoarea noră… Și care este supoziția unui asemenea interes? Să o exprimăm ca atare: probabilitatea ca determinismul psihologic să-și spună cuvântul este mult mai mare decât posibilitatea – pe care n-o excludem în calitate de „ființe raționale”, „lipsite de prejudecăți” și credincioase ideii de liber arbitru – ca ființa umană să contrazică acest calcul probabilistic, să-și afirme personalitatea în contra oricăror condiționări. Îmi amintesc de spusele unui episcop ortodox adresate unui public tânăr, în mijlocul căruia mă aflam acum vreo douăzeci de ani: „băieți, știu că suneți îndrăgostiți, dar uitați-vă bine la mamele lor – ca ele vor ajunge!” Toată sala a izbunit în râs, unii mai inconștienți decât alții… nu știam cu câtă suferință vom verifica judecata bătrânului înțelept…
De ce atunci când vine vorba despre lucruri atât de importante precum alegerea unor oameni în funcții politice sau administrative – uităm de această psihologie de „bun-simț” (susținută și de o întreagă bibliotecă de specialitate). De ce ne iluzionăm că viitorul om politic va acționa diferit de cum a acționat până acum? Că va crede altceva decât a crezut până acum? Că va ști mai multe și mai bine? Sunt alegerile un rit de inițiere la capătul căruia „alesul” devine o altă persoană, se preschimbă el odată cu ungerea pe o funcție? Nu trebuie să fii Socrate ca să știi (dar și el o știa și o afirma adeseori) că nu poți râvni să conduci un stat altfel decât ai reușit să te conduci pe tine însuți, că prima formă de politică este administrarea propriei vieți. Cu un minim efort interpretativ – vom putea citi adevărata viziune politică a candidaților în ceea ce au făcut în și cu viața lor de până atunci. Să-i spunem acestui demers „detector biografic” – care este altceva decât analiza CV-ului și cu totul altceva decât dosarele comuniste care analizau „originile sănătoase” ale candidatului. Este acea „judecată” – bazată întotdeauna pe buna credință, suficient de flexibilă încât să permită intervenția neprevăzutului și a libertății umane – prin care „evaluăm” viitorul unui om din perspectiva trecutului său și a modelelor care i-au marcat anii de formare, a „matricei sale stilistice” și a „scenariului” său de viață.
About the Author
Horia Pătrașcu Horia Pătrașcu are un doctorat în filozofie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, stagii de cercetare în SUA, a scris câteva cărți, din care două (Sentimentul metafizic al tristeții și Terapia prin Cioran. Forța gândirii negative) i-au apărut la editura Trei. A colaborat la „Cultura”, „Observator Cultural”, „Contemporanul”, „Critic Atac” etc.
Related Posts
„Adio” PSD, „bun venit” totalitarism! →
După 25 de ani: despre experienţa libertăţii şi decenţă →
De ce umorul tinde să fie conservator →
Comentarii recente