Pe culmile paranoiei
Anii urii (Editura Humanitas, 2019) este a doua colecție de articole cotidiene a eseistului Horia-Roman Patapievici după Politice, volum datând până la virgulă din tulburii anii 1990-2000. Din cele cinci sute de pagini ale Anilor urii, aproximativ patru cincimi sunt formate din articolele propriu-zise, emendate minimal sau publicate în întregime abia astăzi, articole care au văzut lumina tiparului între 2006 și 2010 în ziarul Evenimentul zilei. Din păcate, calitatea opiniilor de presă ale lui H.-R. Patapievici nu numai că nu a cunoscut un progres stilistic sau o flexibilizare ideologică față de mijlocului anilor ’90 ai secolului trecut, ci, din contra, se poate constata chiar o încremenire în proiect și o încrâncenare în fixații de tot soiul, chestiuni în cele din urmă firești după împlinirea unei anumite vârste, când firea omului nu caută să se mai schimbe în vreun fel.
La ce ne referim? Întâi de toate, cvasi majoritatea textelor adunate în Anii urii constau din două monomanii interpretative: prima se referă nemijlocit la moralizarea excesivă, realizată pe un ton de Casandră autohtonă, a vieții publice românești. Românii sunt, din nou, redați în tușe groase ca un popor tarat, de nevertebrate moral sau, concesiv, ca fiind completamente imprevizibili în comportamentul lor cetățenesc. Cultura locului și obiceiurile domestice românești se fac vinovate de promiscuitate la orice nivel și submediocritate globală. Judecata e aplicată paușal, Horia-Roman Patapievici considerând că România nu are o societate formată din clase sau grupuri sociale cu interese și perspective asupra vieții diferite. În genere, românii formează o cultură publică (națională?) inferioară, după cum știm deja de la Caragiale, Cioran sau Rădulescu-Motru citire, iar răul acesta are rădăcini deopotrivă ontologice și istorice. Despre dogme numai de bine, dacă se poate spune așa. Analiza cu mijloacele științelor sociale actuale nu e recognoscibilă la Horia-Roman Patapievici, analfabet din punct de vedere al cunoașterii sociologice sau economice, obișnuite în alte părți, mai luminate, ale continentului. A doua obsesie a eseistului e ceva mai contemporană și cu un substrat mai ușor de verificat și, eventual, cântărit critic: Horia-Roman Patapievici pune apăsat degetul nu pe „complexul militaro-industrial” românesc, care, de altminteri nici nu există, ci pe cel „oligarho-mediatic” dezvoltat după anul 2004 în România. Patapievici susține că în România o mână de oameni bogați, a căror avere constă din devalizarea bugetului de stat sau din afaceri oneroase cu același aparat politic, formează un soi de clică, de elită inenarabilă care, împreună cu patronii unor trusturi media (e curios că Patapievici vede o alianță între două morfologii sociale ale tranziției care se reduc în fond la una: capitalistul mare și mijlociu român de după 1989), instigă poporul la ură și subminează democrația. Scenariul pe care îl creionează Patapievici este al unei Rusii în miniatură plasată la gurile Dunării, cu toate că Rusia nu convinge pe nimeni, totuși, ca o Românie în mare. Prin urmare, România nu este o semicolonie occidentală în care majoritatea capitalului financiar sau productiv e deținut de companii neromânești, iar forța de muncă activă e plătită la limita subzistenței, cum se întâmplă, ci, dimpotrivă, poate fi oricând o gubernie rusească, iar acest fenomen are cauze locale, de tranziție postcomunistă. Curios cum cele mai sărace județe din România, unde s-au înregistrat milioane de imigranți în ultimele decenii și un PIB de stepă, au dat naștere unui baronet (PSD, normal) care e în stare să schimbe traiectoria geopolitică a țării și, de ce nu?, a continentului. Horia-Roman Patapievici nu susține pe față această posibilitate funestă, dar teama care vibrează în producțiile sale de articlier este exact aceasta. Vin rușii! Vin rușii! Misiunea noastră este a priori occidentală ș.a.md. Faptul că presa noastră se găsește în mâinile unor patroni cu interese de grup sau individuale fluctuante sau că fiecare post de televiziune face politică de partid cu mijloace de tabloid nu e o chestiune specific românească: în Italia, Spania și până și în Statele Unite ale Americii, big media, în continuu proces de degradare intelectuală (expresia character assassination spune totul cu privire la originea ei), este rezultatul unor grupuri politico-economice rivale de decenii bune. Horia-Roman Patapievici refuză cu obstinație să constate similitudini dezarmante și nici nu recunoaște că mogulii media sprijină câte un partid (în locul altuia și nu întotdeauna pe același) la fiecare ciclu electoral: nu, pentru Horia-Roman Patapievici, toata mass media românească (ceea ce este, din punct de vedere al faptelor, un fals, având în vedere că au existat și moguli media apropiați de Traian Băsescu și partidul său fanion, PDL) a strâns rândurile împotriva unui mediocru șef de stat între 2004-2014, Traian Băsescu. Ce reprezintă acest om politic pentru Horia-Roman Patapievici? Cumva acel politician multimilionar acuzat de fraudă, nepotism și colaborare cu Securitatea (sau ca ofițer cu rang înalt în poliția politică ante-1989)? Este acel președinte al cărui frate încasa sute de mii de euro din colaborarea și protejarea în justiție a lumii interlope, până la încarcerarea aceleiași rude de sânge? Este acel politician cu un limbaj la fel de violent și obscen ca al unui baron PSD oarecare? Nicidecum. El este cel mai atacat și mai hulit politician român, cel care a condamnat comunismul în plenul Parlamentului în decembrie 2006 și a plasat România pe coordonate euroatlantice (preaderarea Romaniei la UE și NATO provine, însă, de dinainte de 2004). Este acel om politic „omenos” care nu a lansat public o casetă cu conținut erotic privat în decembrie 2009, înainte de alegerile prezidențiale, după cum a bârfit în presa spaniolă însuși echidistantul și nonsexistul Horia-Roman Patapievici, iubitor de universuri dantești și nu de întâmplări petrecute în birouri ovale. Adâncul complex cultural și rușinea de a fi român transpar în luările de poziție ale eseistului Patapievici, ceea ce nu e de mirare pentru un adept al conspirației rusești în Europa și un idolatru al modelului militar și de intelligence american. Din nefericire, partizanatul lui Horia-Roman Patapievici are și gradații lugubre. Acesta clamează aproape în fiecare articol că jurnaliștii mercenari de la televizor au sădit și dezvoltat ura în România. Față de cine? Față de președintele Traian Băsescu și „intelectualii” săi servili. Citind la zece ani distanță articolele lui Horia-Roman Patapievici cineva necunoscător ai acelei perioade ar putea să ajungă să creadă că România se afla pe muchea unui război civil în toată regula în 2007 sau în 2009. Nici pe departe nu a fost vorba de așa ceva vreodată. Traian Băsescu a câștigat la limită un al doilea mandat prezidențial în 2009 și este, pe lângă demnitatea de senator, începând cu mai 2019, europarlamentar. Nimeni nu a atentat la viața lui, nimeni nu l-a dat pe mâna unui „tribunal popular”, cum ne avertizează apocaliptic că ar fi fost cazul Horia-Roman Patapievici. Gradul de partizanat trivial merge atât de jos în luările de poziție publice ale intelectualului de dreapta Patapievici încât „ura” (declarațiile vulgare ale unei prese semianalfabete, însetate de scandal, bani și rating, ajung să fie asociate urii politice de către autor) față de omul de stat Traian Băsescu intră în analogie cu ura față de evrei în Europa fascistă. E siderant că antisemitismul sfârșește prin a fi un instrument de blamare prin ricoșeu în bătăliile politice banale ale României de după 2004, luptă în care Horia-Roman Patapievici a fost, după cum o arată până și acest volum, direct angajat moral.
Tocmai de aceea autovictimizarea și mania persecuției definesc Anii urii. Horia-Roman Patapievici are voluptatea perversă a supliciului: se autoportretizează aproape la fiecare pagină ca intelectualul agresat și scuipat pe stradă de bătrâni naționaliști, ceaușiști, suporteri ai vadimismului ca mod de existență civică. De la atâta admonestare fizică și atac verbal prelungit ne mirăm că Horia-Roman Patapievici nu a cerut azil politic în acei ani duri și răi. În schimb, în loc de închisoare politică, ceea ce și-ar fi dorit probabil acest Verhovenski-bătrânul al României, găsim o carieră publică de succes și o prestanță intelectuală extrem de notorie în spațiul românesc. A fost și el, alături de alți corifei vocali ai guvernării PDL, un biet intelectual european, liberal-conservator, victima elementelor șovine, antisemite și nefrecventabile ale României. Întreaga sa retorică de miel imaculat este menită să pună într-o lumină sinistră pe politicienii PSD și PNL (nu și pe cei din extinctul PDL), presa de partid (în speță, Antena 3), dar și pe toți votanții PSD și PNL. Dacă cetățenii obișnuiți ai României sunt redați în nuanțe de negru și maro de toamnă târzie, electoratul PSD se bucură de calitățile pegrei și ale declasaților de care un ministru de externe al României din guvernarea PDL, prieten apropiat al lui Horia-Roman Patapievici, s-a delimitat prin vitriolare și dispreț în anul 2012. Horia-Roman Patapievici insistă să ne convingă că „presa cartelizată” anti-Băsescu a vrut să definească cu orice preț „centrul opiniei publice” în România. Acel centru era dominat până atunci nu de obscenitate și demonizări (de parcă anii ’90 au fost cei ai excelenței discursive în materie de dezbateri politice sau publice și nu cei ai mineriadelor și a taberelor radical pro și anti-Iliescu), ci de alte virtuți, eventual cele „creștine, capitaliste și raționaliste”, ghiveci de termeni contradictorii. Mai mult de atât, în spatele pretenției de a nu construi un discurs ideologic simplist, prefața Anilor urii abundă în simplificări și deformări de strictă obediență ideologică. După ce pretinde că spațiul public românesc este vidat de orice crâmpei de doctrină politică (se vorbește, în afara oricărui context sau cadru teoretic general, până și de „virtuțile socialiste” în atingere cu morala creștină), Horia-Roman Patapievici continuă în felul următor când pune în discuție ipotetica „subzistență-dependență” de fond a cetățenilor români: „Ce are însă trecere, din limbajul politic modern, este discursul etatist și discursul anticapitalist. Prin urmare, și prin etatism, și prin anticapitalism discursul socialist care prinde la noi poate avea atingeri cu discursul marxist. Dar cu diferențe majore de motivație. Non idem est si duo dicunt idem. Societatea românească este etatistă și nu-i place pe capitaliști, deoarece capitalismul dislocă rețelele de subzistență-dependență, în timp ce statul i le asigură (…). Marea frică a majorității populației dependente de resurse puține – care trăiește la limita subzistenței (adică sub limita de sărăcie), care nu a avut niciodată libertate economică (și asta nu deoarece nu are proprietăți, căci are, ci pentru că nu a îndrăznit să devină liberă pe piața muncii), care a ieșit din comunism dependentă de rețele locale de putere și care nu a avut puterea de a ieși de sub dominația lor în toți acești ani (de cele mai multe ori deoarece singurele resurse care le erau accesibile le veneau, și continuă să le vină, numai prin intermediul acestor rețele) – este pierderea resurselor și a siguranței referințelor sociale” (pp. 38-40). Doar acest pasaj exprimă orbire și minciună fără jenă: societatea românească a fost zguduită și pusă la pământ după 1989 de valurile de privatizări frauduloase care au avut loc până în 2004. Statul român are cele mai puține și mai slab finanțate politici sociale din Europa. România are inegalități economice uriașe, record în Uniunea Europeană. Numai faptul că milioane de români au părăsit țara pentru un loc de muncă oarecare arată dimensiunea șomajului real și a dezinteresului statului roman, reprezentat de elitele sale compradore, față de existența lor biologică elementară. Mentalitatea anticapitalistă nu există în Romania. Opinia publică înclină spre ideea că „statul este cel mai prost administrator”, iar piața liberă dereglementată e regula normalității, patronul defilând ca panaceu. În realitate, prin cauționarea unui capitalism sălbatic paneuropean, pe axa capital vestic-mână de lucru estică, și prin persiflarea unor administrații locale sărace și, într-adevăr, clientelare, unde statul și-a epuizat orice resursă umană care să își dorească un progres social, Horia-Roman Patapievici este o altă voce publică neoliberală din estul Europei, ceea ce nu constituie în sine o problemă.
Adevărata problemă a „intelectualilor lui Băsescu” este ipocrizia și dublul standard. Între 2000 și 2012, Horia-Roman Patapievici, adoratorul pieței libere, a fost pe ștatele de plată ale bugetului de stat. Ca membru, numit prin sprijin politic, în conducerea C.N.S.A.S., unde pretinde a fi luptat pentru desecretizarea arhivei Securității (căzută în ghearele unei peremiste de tristă amintire), Horia-Roman Patapievici a încasat un salariu respectabil în România sărăciei de atunci, orchestrată de PSD. După 2004, același Horia-Roman Patapievici, pus în post de președintele Traian Băsescu, a ocupat funcția cea mai înaltă în I.C.R, o poziție aflată între cea de secretar de stat și ministru. Remunerat cu 6000 de lei net pe lună, fără să socotim aici alte sporuri sau avantaje materiale, Horia-Roman Patapievici a câștigat aproximativ 3000 de lei net pe emisiune, realizată săptămânal din fondurile TVR Cultural, post unde directoare era Daniela Zeca-Buzura, fata romancierului Augustin Buzura, pe care H.-R. Patapievici îl schițează ironic și negativ în Anii urii ca pe un alt nomenklaturist iliescian. La un venit lunar net de cel puțin 18000 de lei pe lună, îndrăzneala liberalului Horia-Roman Patapievici de a lua în derâdere populația bătrână, dependentă de pensia mizeră, venită din partea statului pentru care au contribuit lunar în anii lor de muncă, este penibilă și descalificantă moral. Având în vedere că soția de jure a lui Horia-Roman Patapievici a lucrat între 2007 și 2017, când iese conform legii de pensionare din câmpul muncii, tot într-o instituție de vază a statului român, unde a încasat un salariu de 14000 de lei pe lună din poziția comodă de consilier, avem de-a face cu o impostură umană tipică. Familia Patapievici avea un venit cumulat din salarii bugetare de peste 35000 de lei pe lună, aproximativ 10000 de euro la valoarea de atunci. Într-o țară în care salariul mediu net, în anii 2004-2014, nu a depășit 2500 de lei, asemenea venituri salariale sunt doar la dispoziția unor noi privilegiați. De altfel, toți „intelectualii lui Băsescu” s-au ales cu poziții garantate politic în cadrul statului român plătite regește: miniștri, ambasadori, șefi ai cancelariei prezidențiale, europarlamentari, responsabili de comisii care revizuiau constituții etc., fiecare dintre ei fiind un cumulard de salarii bugetare. Prin urmare, eticheta de „băsiști” nu e doar politică, ci și calea de a înțelege o anumită prosperitate a acestor elite aservite neoliberalismului în general și lui Traian Băsescu în particular, de la care, la final de mandat prezidențial, au primit emoționați decorații. Anii urii este cartea în care Horia-Roman Patapievici încearcă ineficace și adesea sofistic să se scuze și să acuze simultan. Confruntarea sa are loc cu jurnaliști plătiți să înjure, nu și cu alți intelectuali. Este și normal, în definitiv: el a fost una din gurile educate care vorbeau în portavocea președintelui Traian Băsescu. Din fericire pentru spațiul public autohton, jurnalistul carnasier e doar un luptător de ring politic, nu și un ideolog intelectual cu pretenții de excelență culturală.
Related Posts
O lucrare de referință: „Vocabularul european al filosofiilor” →
Reveniri la Teatrul Național din București →
Europa: o idee, sau un racket cu mușchi? →
3 Responses to Pe culmile paranoiei