Recenzie la Walter Block – Reconstrucția libertății: eseuri critice
Apărută în 2008 la editura Libertas Publishing, cartea Reconstrucția libertății: eseuri critice de Walter Block [1] (traducere de Bogdan Glăvan și Ionela Mânzu) reprezintă o introducere foarte bună în câteva teme majore ale gândirii libertariene, precum și o familiarizare a cititorului cu stilul de argumentare al autorilor libertarieni.
Cartea conține zece eseuri, deloc egale cantitativ (unele au câteva pagini, altele câteva zeci de pagini), dar subsumate toate aceluiași scop: cum se poate imagina o lume perfectă în care fericirea să fie posibilă doar ca urmare a funcționării unei economii libere de piață, fără nici un fel de ingerință a „leviathanului” numit stat? De aceea sunt abordate teme extrem de îndrăznețe, cum ar fi posibilitatea de scoatere de sub tutela statului a rețelei de transport rutier (cap. 5, Transporturile pe o piață liberă: denaționalizarea drumurilor), posibilitatea de a lăsa piața liberă să regleze problemele ecologice (cap. 3, Ecologismul și libertatea economică: pledoarie pentru dreptul de proprietate privată) sau limitarea influenței sindicatelor (cap. 4, Relațiile de muncă, sindicatele și negocierea colectivă: o analiză economică și politică).
Libertarianismul ca filozofie apără proprietatea privată și dreptul cuiva de a utiliza violența numai în cazul în care proprietatea privată îi este încălcată. Apărarea proprietății private este, pentru libertarian, cel mai sfânt lucru și dreptul la proprietate privată este condiția necesară și suficientă care garantează libertatea și prosperitatea colectivă. Stilul libertarian de argumentare, pe care îl ilustrează cu generozitate și Walter Block, se bazează pe câteva caracteristici de bază: mai întâi de toate pe fetișizarea pieței „libere”, singura în măsură să redistribuie echitabil bogăția; în al doilea rând pe divorțul argumentelor de realitatea concretă, doar de dragul concluziei; și în al treilea rând pe o narațiune complet inedită despre „stat”, privit exclusiv ca o entitate anistorică și ruptă de interesele oamenilor, nu prea se știe de către cine și cum, sau când, în orice caz nu de către oamenii înșiși.
De exemplu, în eseul dedicat problemelor ecologice autorul vrea să susțină ideea că apărarea liberei inițiative este cea mai sigură formă de a rezolva orice problemă ecologică. Discutând despre poluarea cauzată de transportatori el afirmă (p. 48) că la începutul secolului XIX poluatorii erau pur și simplu dați în judecată și obligați să plătească pagubele cauzate de poluare pe proprietățile învecinate cu diverse drumuri și căi ferate. Acest sistem îi obliga pe poluatori să investească permanent în tehnologii non-poluante (de exemplu, cărbune de calitate superioară) pentru a evita să producă pagube pe proprietatea altcuiva. Un asemenea sistem ar fi funcționat perfect dacă nu ar fi intervenit în ecuație statul, care în jurul anilor 1840-1850, la presiunea agenților poluatori, a decretat că procesele de poluare nu mai sunt acceptabile în numele „binelui public” iar ulterior, în jurul anului 1970, după ce problema poluării a devenit stringentă, a început să caute fel de fel de rezolvări surogat, de genul introducerii de limite de viteză. Pentru libertarian soluția cea mai simplă e să lași păgubitul / păgubiții să dea în judecată poluatorul, și acesta să fie tras la răspundere. Pierderile produse pe cale juridică l-ar obliga astfel să-și reformeze metodele de transport.
Argumentul sună interesant, coerent logic, dar nu ne explică pe ce se bazează autorul atunci când crede că o reîntoarcere la condițiile juridice de la 1830 ar duce, de data aceasta, la consecințe diferite decât cele din 1830. Altfel zis, de ce doi și cu doi ar da acum… cinci, după ce la 1830 dădea patru. Pentru că, pornind strict de la narațiunea autorului, se înțelege că în condiții de dreaptă judecată între părți, la un moment dat partea mai bogată – transportatorul – a pus stăpânire pur și simplu pe aparatul de justiție al statului și i-a interzis celeilalte părți vreme de mai bine de un secol să mai aibă vreun cuvânt de spus în domeniul poluării. Întrebarea e: de ce nu s-ar întâmpla și acum la fel?
Să ne imaginăm pentru o clipă că o companie oarecare reușește să breveteze o minicentrală atomică. O asemenea minicentrală ar putea fi montată ușor într-un cartier de locuințe, energia produsă ar fi foarte ieftină, dar reversul medaliei e că în cartierul în care se montează o asemenea minicentrală s-ar tripla cazurile de cancer din cauza poluării nucleare. În acest caz, conform teoriei lui Block, cel mai simplu ar fi ca poluatorul să poată fi dat în judecată de vecini ca să-și perfecționeze tehnologia centralei sau să o dărâme. Block însă nu ne explică de ce, având în vedere exemplul transportatorilor feroviari de la 1850, pe care chiar el îl amintește, centralistul atomic al zilelor noastre nu ar putea mitui guvernul pentru ca în următoarea sută de ani să nu fie acceptate în instanță procesele privind poluarea nucleară.
Nu mai vorbim de faptul că înainte de a mitui guvernul, în zilele noastre se poate mitui mass-media și se poate influența opinia publică (în secolul XIX încă nu fuseseră descoperite cele două tipuri de inconștient, personal și colectiv, nici nu fuseseră inventate ocupații precum relații publice sau marketing) astfel încât orice posibilă corelație între cazurile de cancer și centrală să fie trecută sub tăcere și lumea să creadă că boala se datorează de fapt cine știe cărei alte cauze. Libertarianul nu „se încurcă” deloc cu astfel de subtilități. Nu e treaba lui. Altfel, teoria sună excelent. Practica o omoară.
Capitolul dedicat privatizării rețelei de transport rutier e o ilustrare a divorțului de realitate de care suferă gândirea libertariană. În esență, Block încearcă să argumenteze în favoarea unei de-naționalizări a infrastructurii rutiere. Nu are rost să reluăm argumentația – ea se reduce în esență tot la fetișizarea pieței și în logica libertariană sună foarte coerent. Dacă am privatiza drumurile, susține autorul, condițiile de mers ar concura între ele astfel încât oamenii ar alege în mod natural cea mai convenabilă cale rutieră dintr-un punct A într-un punct B. Investitorii ar investi în drumuri de calitate și ar căuta să aibă un trafic cât mai mare pe porțiunea lor de drum, ceea ce ar face să le ofere automobiliștilor condiții de mers din ce în ce mai bune în ceea ce privește aglomerația, siguranța rutieră etc.
Problema principală, pe care libertarianul nu o discută, este că soluția monopolului public asupra căilor de acces este de fapt una care înglobează o întreagă istorie evolutivă la care s-a ajuns după experimentarea unor soluții de tip libertarian. De exemplu, în Germania medievală, care era fărâmițată în zeci de stătulețe, comerțul suferea îngrozitor din cauză că negustorii trebuiau să plătească vamă la fiecare trecere de graniță, fapt ce a dus pe de o parte la înflorirea orașelor de coastă (Hamburg, Rostock) în dauna celor din interior și la înflorirea economică a Țărilor de Jos și a Franței, care acționau deja unitar, în dauna Germaniei. În țările române, sub fanarioți, conform relatărilor din epocă (marii cronicari, Dinicu Golescu) călătoriile mai lungi erau extrem de problematice pentru că drumurile treceau mai mereu prin zone controlate de facto de fel de fel de haiduci. Practic, acești haiduci acționau tot ca o „vamă”. Nu aveai pe unde să treci, nu puteai să ocolești un „haiduc rău” ca să treci pe drumul unui „haiduc bun”, pentru că toți erau la fel. La nivel macroglobal, să ne aducem aminte că unele dintre cele mai mari descoperiri geografice (America, înconjurul Africii de către Vasco da Gama) s-au datorat dorinței europenilor de a găsi rute mai sigure, mai simple și mai puțin fragmentate către Indii (lăsând la o parte cazul lui Columb, care a descoperit un continent nou, dacă ne uităm la Vasco da Gama observăm că înainte de el, indiferent de ruta aleasă, drumul către Indii trecea prin mai multe imperii și regate; Vasco da Gama e primul care a unificat drumul către Indii; practic, condițiile de drum erau aceleași de la Lisabona până la Goa, din acel moment costul transportului devenind o variabilă fixă și ușor cuantificabilă în costul final al mărfurilor transportate).
O poziție aparte o ocupă eseul dedicat ideii de legalizare a consumului de droguri (Legalizarea drogurilor: o analiză economică, pp. 160-171). La prima vedere pare scris la comanda vreunui baron al drogurilor, altfel nu se explică felul de-a dreptul cinic în care se amestecă jumătățile de adevăr cu argumentațiile de-a dreptul ilogice. „Legile Statelor Unite nu ar trebui să interzică consumul de narcotice care au un efect imediat doar asupra utilizatorului însuși. Dacă înghit droguri, aș putea să-mi fac rău numai mie și nimănui altcuiva. Numai dacă voi acționa violent, în urma stării mele psihice alterate, pot face rău celorlalți. Deci, acțiunea ulterioară este vătămătoare, și nu drogul însuși.” (p. 167) Poate că multor cititori le sună aberant, dar textul e plin de asemenea sofisme, și totuși autorul nu pare să aibă nici cea mai mică problemă cu supralicitarea unui asemenea discurs.
Eseul despre droguri merită însă o discuție aparte pentru că întâmplător noi, românii, suntem în poziția de a fi verificat empiric veridicitatea ipotezelor sale. Cum e de așteptat, autorul pleacă de la premisa că aranjamentul pieței libere va ajunge ca prin farmec să rezolve toate problemele cauzate de droguri. De exemplu, drogurile sunt purtătoare de infracționalitate; nu-i nimic, susține Block, dacă dezincriminăm consumul, infracționalitatea va dispărea. Dar consumul drogurilor e purtător de boli; nu-i nimic, pe piața liberă consumatorii vor putea alege conștient drogurile cele mai curate, vor putea folosi seringi sterile etc. fără a mai fi nevoiți să-și treacă unii altora seringile (și, o dată cu ele, bolile). Mai mult, după modelul prohibiției, e de așteptat ca o dată cu liberalizarea consumului de droguri așa-zisul „efect de tărie” (adică propensiunea consumatorilor clandestini, observată la consumatorii de alcool din anii 20, de a consuma mai degrabă băuturi alcoolice tari și periculoase, în dauna celor slabe, gen bere sau vin) e de așteptat să dispară și piața se va orienta natural spre consumul de droguri slăbuțe, inofensive.
Realitatea e că între consumul de alcool, de tutun și de droguri există mai mult deosebiri decât asemănări și că tot ceea ce știm până acum despre liberalizarea consumului de droguri infirmă categoric, nicidecum nu confirmă, supozițiile lui Block. În România, de exemplu, începând cu anul 2007 a luat avânt așa-zisul comerț cu droguri legale (sau „etnobotanice”). Comerțul s-a desfășurat câțiva ani complet nereglementat, în condiții de piață cvasi-liberă, dar efectele au fost exact contrare celor prezise de Block. Inițial, comerțul cu acest gen de mărfuri a fost introdus doar online, de un singur comerciant [2]. Acesta importa numai droguri ușoare din Olanda, de genul celor care se consumă în concentrații extrem de moderate la anumite cafenele din Amsterdam. Foarte rapid anumiți clienți de-ai săi și-au dat seama de oportunitatea afacerii, astfel încât până în 2009 fenomenul „etnobotanicelor” explodase la scara întregii țări. Partea proastă e că de la un comerț relativ anonimizat pe internet s-a ajuns foarte rapid la comercializarea acestui gen de droguri la fiecare colț de stradă. Mai mult, dacă la început pe piață au fost introduse numai droguri ușoare relativ bine cunoscute de pe piața olandeză, ulterior, în goana după profit, noii comercianți au început să aducă fel de fel de halucinogene de sinteză de pe piețe fără nici un fel de reglementare (Rusia, China, Tailanda) ale căror efecte erau mult mai dure decât ale ușoarelor droguri olandeze, dar creau și mult mai multă dependență. Au început să apară primele fenomene grave, primele victime, și în cele din urmă, după cum se știe, guvernul a fost obligat să ia măsuri privind interzicerea comerțului cu așa ceva.
Nu am nici o îndoială că un libertarian pur-sânge precum Block ar fi în stare să găsească pe undeva vreo chichiță prin care să „demonstreze” că de fapt guvernul Boc e vinovat de faptul că în România comerțul cu etnobotanice nu a mers chiar așa cum zicea teoria libertariană, adică dinspre drogurile „grele” spre cele „ușoare”, nu invers, dar realitatea e cea care e. Și realitatea ne-a învățat că un comerț cu droguri nu poate liberalizat decât într-un cadru, de fapt, intens reglementat (cum e în Olanda) și, de asemenea, că drogurile nu sunt nici alcool, nici tutun. Există câteva diferențe esențiale între alcool și tutun pe de o parte, și droguri pe de altă parte, pe care Block nu le ia deloc în seamă. În primul rând că e vorba de tipuri diferite de mărfuri, care dau naștere unor vicii diferite. De exemplu, dacă vorbim de consumul de alcool, atunci trebuie să acceptăm că acesta e practic un fenomen care are o răspândire cvasi-completă în rândul populației trecută de 15 ani [3]. Cu toate acestea alcoolul ajunge să creeze probleme numai unui număr infim de indivizi, așa-numiții „alcoolici”. Aceștia sunt cei care ajung să aibă nevoie de îngrijiri medicale (ajungând astfel să pună la cheltuială sistemul de sănătate), care fac scandal (punând la cheltuială poliția, judecătoriile) și așa mai departe. Însă statisticile arată că mortalitatea datorată consumului de alcool (boli ale ficatului și accidente rutiere) e de 0,8 / 1000 [4]. Ceea ce înseamnă că liberalizarea consumului de alcool e o afacere foarte profitabilă pentru stat, care practic accizează orice gram de alcool băut, inclusiv de consumatorii neproblematici, dar nu returnează servicii anti-alcoolice decât unui număr foarte mic de cetățeni raportat la numărul consumatorilor. La fel e și cu tutunul, unde trebuie făcută clar diferența între consumatorii ocazionali, cei moderați și fumătorii cu greutate, cei care consumă unul, chiar două pachete de țigări pe zi și ajung efectiv să împovăreze sistemul de sănătate. În numărul total al fumătorilor ponderea fumătorilor „înrăiți” e de fapt foarte mică și accizarea fumatului este, și ea, o afacere foarte profitabilă pentru stat. Ori, realitatea e că dacă în cazul alcoolului sau al tutunului oamenii, ca specie, dau dovadă de o capacitate de înfrânare destul de mare, în cazul drogurilor se pare că lucrurile stau exact invers, în sensul că odată pornit pe calea consumului de droguri, drumul nu e decât unul singur, către creșterea consumului și către consumul de droguri din ce în ce mai puternice. Cel puțin asta s-a observat în România în perioada „etnobotanicelor” și de fapt această capacitate a drogurilor de a distruge vieți într-o măsură infinit mai mare decât alcoolul sau tutunul stă la baza interdicției mondiale împotriva lor.
Alte eseuri susțin cauze mai puțin controversate precum legalitatea secesiunii (Secesiunea, pp. 155-160), libera imigrare (O pledoarie liberală pentru libera imigrare, pp. 135-155) sau liberalizarea limitată a deținerii de arme (Către o teorie liberală universală a controlui armelor: o analiză spațială și geografică elaborează un argument foarte interesant în favoarea deținerii de arme, în funcție de puterea letală a acestora exprimată ca rază geografică). Cartea lui Walter Block ridică în mod clar numeroase probleme interesante, dar ea trebuie abordată cu acel grăunte de luciditate fără de care gândirea realității ar putea să cadă extrem de rapid sub influența nefastă a utopiei. Ori, utopia nu e ideal. De un ideal ne putem apropia la infinit fără să-l atingem, și totuși perfecționând permanent, cu rezultate vizibile, realitatea; în timp ce de o utopie, oricât de mult am încerca să ne apropiem, realitatea nu se va apropia vreun pic de perfecțiune, pentru că prin însăși logica utopiei, numai utopia e cea care aduce perfecțiunea (aceeași problemă a avut-o și comunismul real; oamenii erau puși să sufere diverse restricții în numele unei utopii care era la fel de îndepărtată de realitatea cotidiană în 1989 ca și în 1945). Ori, problema care se pune libertarienilor, și la care aceștia nu au dat (și cred că nici nu pot da) un răspuns satisfăcător, este: de fapt, ce reprezintă acest fetiș al pieței libere invocat atât de des?… reprezintă el un ideal sau o utopie? Știm că sensul sintagmei „free market” a fost pervertit în ultimele decenii sub influența economiștilor neoclasici, știm că în economia și în liberalismul „clasic” piață liberă / „free market” nu însemna câtuși de puțin piață ieșită de sub influența statului, ci pur și simplu piață ieșită („free”, eliberată) de sub influența agenților privilegiați, de genul monopolurilor nobiliar-princiare [5]. Deci pentru noi, care gândim în spirit clasic, „piață liberă” înseamnă pur și simplu o piață lipsită de concurență neloială bazată pe privilegii, nicidecum o piață ne- sau dereglementată. Dar pentru cei care susțin dereglementările de tot felul, așadar pentru liberalo-libertarieni, ce este piața liberă înțeleasă ca un sistem economic lipsit complet de influența reglementărilor statului? Și aici vine greutatea răspunsului. Pentru că, dacă admitem că e doar un ideal (ceea ce înseamnă că nu putem avea piețe 100% dereglementate, dar ne putem apropia încetul cu încetul de acest ideal) atunci, ca orice ideal, el poate fi urmărit printr-o mulțime de căi, nu doar pe una singură – cea a dereglementării. De pildă, în chestiunea de mai sus a drogurilor, e posibil să fim de acord că o deschidere a pieței spre consumul lor s-ar putea face, dar numai după parcurgerea anumitor etape care să implice în prealabil tocmai… reglementări dure din partea statelor, așadar mai mult stat, nicidecum mai puțin stat. Și atunci toată poziția de forță a liberalo-libertarienilor, ca și depozitari ai idealului, dar și ai căii de atingere a idealului, s-ar prăbuși, câtă vreme există și căi alternative. În schimb, dacă admitem că fetișul pieței e de fapt o utopie, atunci doctrina devine implicit una utopică și orice discuție e de prisos. Din păcate răspunsul la această dilemă nu rezultă din eseurile lui Walter Block, drept pentru care cititorul e invitat să-și formeze singur o părere după ce le va parcurge.
Note:
[1] Pentru Walter Block vezi pagina din Wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/Walter_Block
[2] Pe care se întâmplă să-l cunosc personal, pentru că eu i-am făcut la vremea respectivă situl de vânzări online, fără să am habar ce are de gând să comercializeze. Credeam că vrea să vândă semințe de plante exotice („etno”-botanice).
[3] Datele OMS arată că în România doar 6.5% din populația masculină trecută de 15 ani nu a consumat niciodată alcool. Cf. http://www.who.int/substance_abuse/publications/global_alcohol_report/profiles/rou.pdf
[4] E vorba tot de România.
[5] Vezi, în acest sens, discuția completă în Michael Hudson, Bubble and beyond, cap. 1.1 – Two Traditions of Financial Doctrine, ebook for Kindle 2012, ISLET Verlag
About the Author
Lucian Sârbu Născut în 1975. Studii universitare de filozofie și de economie (specializare: marketing). A colaborat de-a lungul timpului la diverse reviste culturale (Literatorul, Calende, Argeș, Observator Cultural etc.) cu proze, recenzii, traduceri, eseuri. Începând cu anul 2007 a scris sub pseudonimul „Manole” cel mai popular blog de imobiliare din România, „Balonul imobiliar”, descifrând bula imobiliară într-o perioadă în care discursul dominant nu comunica altceva decât că „economia duduie”. Autor al unui volum de eseuri intitulat „Adevăr și democrație” apărut în anul 2001 la Editura Paideia. În prezent deține propria agenție de marketing și nu este implicat politic.
Related Posts
Deficitul ideologic →
România (din nou) la fundul grămezii →
Klaus Iohannis, între naivitate şi ipocrizie →
28 Responses to Recenzie la Walter Block – Reconstrucția libertății: eseuri critice