Pînza de păianjen
Mai ținem minte poate, unii dintre noi, cîntecelul cu elefanți cu care ne amuzam cînd eram la grădiniță („un e-le-fant se le-gă-na…”). Ne mai amintim poate și că pînza ținea la nesfîrșit oricîți elefanți s-ar fi legănat pe ea. De ce oare pînza capitalismului mai ține încă, în pofida tuturor bunelor intenții și planurilor de reformare care mai de care mai năstrușnice (ceea ce nu însemnă neapărat nerezonabile, ci prea naiv-rezonabile – de parcă ar fi cui să-i propui numaidecît asemenea propuneri, de parcă am fi liberi să ne alegem sistemul economico-politic așa cum ne alegem dimineața ciorapii din șifonier)? E o întrebare de ținut minte.
După aproape două secole de luptă și teorie socialistă, în pofida crizelor sale periodice, capitalismul pare mai viu ca oricînd. Cum se explică această longevitate? Cum se explică faptul că, în pofida evidentelor sale crime istorice și a mai puțin bine-cunoscutelor dezastre ale prezentului, capitalismul – cu toate realitățile sale constitutive, printre care munca salariată rămîne poate cea mai importantă – a rămas modul de producție dominant peste tot în lume, după ce va fi cucerit globul? Ce anume, dincolo de poliție, armată și mass-media (spălarea pe creier) – uneltele obișnuite ale puterii sociale –, ține în frîu forțele revoluției astăzi? Neluînd în seamă, pe moment, imensa contribuție a „imploziei” comuniste la această situație și încercînd, de asemenea, să evităm teoriile foarte părtinitoare ale „răului mai mic”, e poate timpul să ne întrebăm dacă rațiunile mai profunde ale persistenței capitalismului nu sînt legate de ceva aflat dincolo de obiectele desemnate ale științelor, disciplinelor și discursurilor noastre particulare. Nu încerc să transform esența capitalismului în ceva atît de sublim, ascuns sau inconștient încît să devină indicibil sau numenal (pentru a folosi termenul lui Kant). Totuși, e greu de crezut că propaganda capitalistă și pura ignoranță a maselor în privința teoriilor marxiste sau „doar” socialiste, împreună cu falsa conștiință ce rezultă din această ignoranță, pot ține în viață un sistem de producție care a ucis și ucide mai mulți oameni decît oricare dintre concurentele sale așa-zis totalitariste (iar asta e o informație la care oricine are acces printr-o simplă căutare pe Wikipedia). Nu uit, desigur, de celelalte mijloace ale coerciției și ale violenței legal(izat)e, împreună cu monocultura noastră tot mai prezentă, care sărbătorește diferența doar pentru a face limpede pentru toată lumea că diversitatea reală e extinctă (cîte state se pot lăuda astăzi că nu știu nimic despre munca salariată?).
Cu alte cuvinte, capitalismul nu e doar un mod de producție, ci o modalitate de mondializare – de vreme ce totul, fiecare lucru cu care intrăm în contact (inclusiv oamenii și animalele), ne apare ca o marfă de vîndut pe o piață. Capitalismul este un sistem social care nu lasă rest, și nu doar o simplă chestiune de „economie” (oricîtă importanță reală ar avea aceasta din urmă), dar mai înainte de astea, el este o interpretare totală a ce înseamnă lumea – este efectiv un totalitarism (mai spre Brave New World decît spre 1984) și o metafizică (o definiție – falsă, evident – a ce înseamnă a fi). În sens strict, capitalismul este deci o onto-logie, un discurs despre ființă.
Fără a insinua astfel că problema persistenței capitalismului trebuie să fie și poate fi doar o treabă de filosofi, trebuie știut că problema sensului lui a fi (Sinn von Sein, cum îi spune gînditorul acestei probleme, nimeni altul decît azi „excomunicatul” Martin Heidegger) are, într-adevăr cel puțin un lucru în comun cu filosofia, și anume că permite o lectură completă a acesteia din urmă, în istoria ei. În rest, onto-logia capitalului are mult mai mult de-a face cu noi toți, oameni de toate felurile pe planeta asta, decît cu treaba filosofilor universitari.
Chestiunea a ce înseamnă a fi – și nu orice întrebare de tip „ce este ființa?” ori to be or not to be? care va fi apărut cîndva în istorie – și-a produs munca de înțepare a tuturor baloanelor de iluzii ale filosofilor în opera lui Heidegger, prin care a trecut ca o tornadă, făcînd pur și simplu imposibile încercările de hipersistematicitate husserliană cu care a pornit la drum filosoful german și transformînd opera sa probabil cea mai cunoscută, Ființă și timp, într-un pur eșec. Ceea ce este însă foarte departe de a spune: o carte fără folos sau sens. Dimpotrivă, drept carcasă cea mai proprie a problemei ființei, ea ne va sta încă multă vreme drept ghid către un viitor demn de acest nume. Vreau să spun: chestiunea a ce înseamnă a fi (sau mai tehnic, mai plat și, inevitabil, mai inaudibil: problema ființei) este nu doar instructivă pentru a putea pune problema persistenței capitalismului, ci unicul fel în care poate fi tratată problema.
Am sugerat că, printre alte lucruri, capitalismul este, de asemenea, o interpretare a ce înseamnă a fi. În această lumină, modul de producție apare ca un regim al sensului – regim dominant – regim de vizibilitate (de lizibilitate, mai precis, căci sensul nu se „vede” în mod propriu-zis, ci se înțelege, ceea ce e un fenomen diferit). Prin urmare, problema specială a persistenței capitalismului devine problema a cum anume se poate instaura un regim al sensului și a condițiilor conservării sale. Privită din acest unghi, vom sesiza foarte repede că – pe moment – nu există alt regim al sensului decît cel capitalist. Categoriile de care ar fi nevoie pentru a descrie istoria precapitalistă sînt, într-un fel, deja „capitaliste”, oricare ar fi fost valoarea lor în trecut – conceptuală, de pildă. Iar asta fiindcă sistemul practicii căreia aceste concepte îi aparțin – universitatea și cîmpul cercetării științifice în genere – este unul capitalist. Cazul filosofiei ca disciplină e foarte grăitor în acest sens. Filosofia nu e activă în practica socială ca unul sau altul dintre textele filosofice, ci reține – cel mai adesea involuntar – ceva din trăsăturile constitutive ale lumii. Mai ales prin ceea ce nu se supune voinței (sau dorinței) filosofului. Tragedie străveche a unuia care voia să smulgă dintr-o peșteră o seamă de oameni legați, cărora li se proiectau un fel de filme pe pereți (dacă e să credem interpretarea pe care o dă Sloterdijk lui Nietzsche, care îl interpreta la rîndul său pe Platon). În mod straniu însă, gîtul nostru înțepenit de holbatul în ecran spune aceeași poveste. Și anume că abia acum cîmpul perceptiv ne-a fost restrîns la un pătrat (ori dreptunghi, dar nu contează) la care ne uităm-țintă, uitînd cel mai adesea să trăim în lumea largă cu ochii deschiși. Abia acum ne-am instalat în peșteră, și nu mai vrem să știm nimic de Soarele de-afară, devenit prea violent pentru ochii noștri de cîrtițe ce nici măcar nu mai sapă. Fără îndoială că persistența Capitalului ca arhimonarh și principiu suprem se hrănește și din asta. Altfel pînza de păianjen n-ar mai ține.
[partea 1] [partea a 2-a] [partea a 3-a] [partea a 4-a]
About the Author
Alexandru Polgár (n. 1976, Satu Mare) a studiat filosofie şi ştiinţe politice. Membru fondator şi redactor al revistei Philosophy & Stuff (1997-2000). Este traducător de texte teoretice din maghiară, engleză şi franceză în română. În 2009 a coeditat, împreună cu Adrian T. Sîrbu, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului (IDEA). În 2013 a publicat o primă carte intitulată Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel (IDEA) și în 2015 Politică (IDEA).
Related Posts
Cum se explică ruina stângii politice din România şi… din Europa ? →
UE, un impas politic şi social →
Extrem de enervantul cuvânt „comunitate” și subtextul său sociologic →
Comentarii recente