Conflictul
Mai întîi despre utilizarea singularului. Există nenumărate conflicte în jurul nostru, dar pare să nu fie un singur conflict central, am zice. Totuşi, să ne gîndim un pic oare ce tip concret de conflict şi-ar putea revendica o oarecare „centralitate” (ceea ce ar atrage după sine că alte conflicte devin, astfel, „secundare”)? Am putea considera central un conflict militar care implică cele mai mari „puteri” ale lumii? Sau să acordăm oare centralitate conflictelor economice? Aceste conflicte „real-existente” depind, cred, de un conflict mai de profunzime, unul în care ceea ce se află în joc este chiar înțelesul a ce a ajuns să fie numit „realitate”. Conflictul se ridică pentru acest înțeles, deci împotriva realităţii, iar astfel – în egală măsură – şi împotriva ficțiunii (fără utopii). A pregăti venirea unui nou sens al realităţii ține de un conflict diferit, unul a cărui centralitate e cu totul ignorată în zilele noastre, prinse în grijile reale ale vieții (sau lumii) reale. Cum să pretinzi că grijile tuturor sînt secundare în raport cu acest – mereu de neprins şi în mod strict imposibil – gest prin care ar fi de redefinit „realitatea” sau, mai degrabă, ceea ce este? E limpede că asta nu se va lăsa uşor acceptat.
S-o luăm atunci de la capăt. Căci „realitatea”, ca nume tîrziu pentru ceea ce este, e deja un nou sens al lui a fi în raport cu sensul său grecesc. Nu doar fiindcă vocabula arată limpede la cine a trecut puterea de a face lume, și anume la romani, ci și pentru că, în raport cu acea limbă latină și cu sensul de acolo al realității, „realitatea” asta a noastră – the reality – este deja altceva. Ca acest sens să se impună și mai ales așa, în americană, a fost nevoie de aproape patru mii de ani de matematică și de vreo două-trei secole de capitalism. Filosofia, oricît de mult ar fi chemat la esențial și la cunoaștere solidă, n-a reușit nicicînd să devină mai mult decît distracția unor greci antici cu dare de mînă, oricare ar fi fost influența ei – multimilenară, deci deloc nesemnificativă – în ordinea cunoașterii și a existenței (dacă am asculta atent, am recunoaște într-o sumedenie dintre categoriile/conceptele noastre principale ecoul unor cuvinte grecești). Cu toate astea, nu există alt ecran propriu-zis pe care să se poată urmări mutația sensului lui a fi decît filosofia. Iată de ce mai trebuie să ne batem capul cu ea.
Obiectul dezbaterii aici este, admit, destul de straniu. Chestionarea vrea să întrebe, în fond, despre principiile fundamentale ale oricărei lupte viitoare pentru altceva decît capitalismul. Fiecare membru al acestei expresii cere o explicație.
Ambiguitatea maximă se concentrează poate în referirea la niște lupte care vor să vină, dînd impresia, poate, că autorul acestor rînduri ar avansa vreo pretenție profetică. Viitorul despre care e vorba este însă unul incert. El este viitorul unui posibil, adică doar jumătate de viitor. Nu e deloc sigur că se vor ivi noi lupte pentru altceva decît capitalismul. Ceea ce e mai important decît practicarea vreunei arte a divinației și a pronosticului în acest sens este să ne asigurăm, pe cît putem, că asemenea lupte vor avea loc efectiv pentru altceva decît capitalismul și nu, așa cum s-a întîmplat pînă acum în istorie, tot ca un capitalism (de stat, în cazul rivalului cardinal: comunismul). Trebuie să ne asigurăm, așadar, că lupta are loc într-adevăr pentru abolirea muncii salariate și a ordinii zămislite de acest aranjament fundamental al producției de mărfuri, și nu doar pentru o pretenție democratică oarecare, cum ar fi egalitatea sau libertatea în sensul pe care îl pot avea ele într-o lume capitalistă.
E vremea atunci, ca după experiența istorică a prăbușirii blocului estic și a delegitimării treptate a socialismului revoluționar cam peste tot în lume, să ne întrebăm nu atît de ce aceste evenimente vor fi avut loc, ci despre ce a fost vorba în ele. Ce anume s-a prăbușit în 1989? Se poate spune oare cu mîna pe inimă, cunoscînd textele și practica politică a autorilor Manifestului, că a fost vorba de comunism? În ce mă privește, nu găsesc niciun motiv pentru a răspunde cu da. Ceea ce, dacă nu altceva, lasă atunci cu totul deschis orizontul pentru a gîndi un „comunism” viitor (chit că nu în felul în care s-a gîndit acesta pînă acum).
A gîndi, evident, presupune mai mult decît a imagina, adică a construi o utopie. Trebuie să ne dea de gîndit de ce Marx însuși a refuzat cu obstinație să producă o imagine a viitorului visat de el, fiind relativ precaut în formularea de principii ale comunismului, despre care Ideologia germană ne spune deja că el este mișcarea reală care abolește starea de lucruri prezentă. În raport deci cu construcția unei utopii, trebuie gîndit cum și de ce abolirea muncii salariate se retrage de pe stindardele luptei pretins comuniste, iar apoi și de pe cele ale oricărei stîngi, dînd loc celor trei forme esențiale sub care poate apărea stînga astăzi: partidul politic, sindicatul, organizația de societate civilă, asta după ce, în secolul al XIX-lea, de pildă, mai putea amenința încă, deși mai mult în simbolic, prin ineditul organizațional care a fost Asociația Internațională a Muncitorilor.
A gîndi ce anume dictează formele esențiale ale stîngii, în istoricitatea lor, respectiv în ceea ce au diferit un partid politic, un sindicat și o organizație civică în raport cu forme istorice mai originare ale lor, înseamnă a gîndi arhimatricea tuturor formelor sau punerilor-în-formă contemporane, adică acel ceva care dă, astăzi, nu doar limitele unei politici anume, ci limitele politicii ca atare, ale societății și, în ultimă instanță, ale lumii.
Că un unic principiu guvernează întreaga lume – asta se apropie periculos de mult de felul în care vorbesc filosofii, fel despre care știm, mai mult sau mai puțin vag (unii), că a intrat într-o fază terminală. Dar să însemne oare asta că discuția despre o arhimatrice a punerilor-în-formă contemporane e cu totul lipsită de sens? Nu e mai adevărat oare că, așa cum s-a întîmplat cu alte filosofeme, mult mai celebre, ceea ce inițial fusese un gînd speculativ, beneficiind deci de frăgezimea și ingenuitatea gîndirii, a ajuns să desemneze o banalitate doar pentru că nimeni nu și-a mai bătut capul cu el? Nu avem răspuns tranșant la această întrebare și poate că nici nu avem nevoie de vreunul, cel puțin nu pe moment. Spun asta deoarece, oricare ar fi îndoielile principiale în legătură cu postularea unei asemenea arhimatrici, ipoteza că ea există și că a fost deja descifrată nu doar de unul, ci chiar de doi gînditori, o dată sub forma Capitalului, iar a doua oară sub cea a Ge-stell-ului (esența tehnicii la Heidegger), a fost formulată și pusă la lucru ca instrument de analiză de filosoful francez Gérard Granel. Ceea ce nu risipește miraculos îndoielile noastre, departe de mine intenția de a sugera așa ceva, dar ne ajută să facem economie de desțelenirea ex nihilo a acestei problematici. Întrebările noastre pot deveni astfel întrebări adresate direct autorului care a propus această cale pentru gîndire.
În ce mă privește, mă voi concentra pe conceptul de producție al lui Granel, pentru că în acesta el încearcă să „sudeze” conceptul de Capital și cel de Ge-stell. Voi încerca să pun în evidență problematicitatea care îi este proprie, întrebîndu-mă de ce „producția” (un nume de cod, în realitate, pentru un nod de probleme) n-a ajuns să fie dezvoltată ca o chestiune de sine stătătoare în scrierile lui Granel, ci a fost mai curînd reperată de el în scrierile altor filosofi, astfel încît ipotezele sale proprii în legătură cu producția țin oarecum de interpretarea unor texte filosofice (Hume, Rousseau, Marx, Heidegger, Gramsci) decît de propunerea și detalierea unei teze originale. Ceea ce ne lasă deja să înțelegem că, deși formulată explicit, ideea unei producții-de-bogăție ca „lege cea mai intimă a lumii” are un statut teoretic destul de curios în opera lui Granel. Mizele teoretice care o înconjoară sînt duble. E vorba de interpretarea de text și de interpretarea realului, adesea într-o formă care le îmbină pe cele două. În ambele planuri avem de-a face, desigur, cu o evoluție. În primul, problema e aceea de a stabili cu exactitate ce a avut în vedere Marx prin conceptul său timpuriu de producție (cf. Manuscrisele economico-filosofice), știind că lucrul vizat de acesta va fi transferat mai tîrziu în conceptul de capital. În al doilea, trebuie aflat ce-a vrut Heidegger cu chestiunea sa a ființei, știind că această problemă e aceea care se formulează în chip mai precis în conceptul de Ge-stell. Teza lui Granel, demonstrată parțial într-un text intitulat „Conceptul de formă în Capitalul”, este aceea că Marx și Heidegger vizează un același sau măcar două lucruri aflate într-un „raport de omotetie”. Tot în planul interpretării de text, eforturile lui Granel se îndreaptă spre identificarea textelor filosofice care par să repereze ceva din dimensiunea formatoare de lume a producției moderne de mărfuri. În al doilea plan, cel al interpretării realului, Granel va descrie evoluția unor instituții-funcții ale societății, precum universitatea, pornind de la arhimatricea producției-de-bogăție.
În niciunul dintre cele două planuri, Granel nu se întreabă asupra „validității” conceptului său de producție. El nu se întreabă dacă Marx și Heidegger au descris „corect” realitatea. Dimpotrivă, el ne atrage atenția că „realitatea” apare întotdeauna doar sub acțiunea unui concept, și nu de la sine. Asta ar trebui să ne ajute în a înțelege ce anume poate învăța socialismul revoluționar din descifrarea producției ca arhimatrice a punerilor-în-formă contemporane. În felul acesta, sper să pot spune mai mult, în planul principiilor, decît a reușit să formuleze Marx și continuatorii săi cu privire la lupta pentru abolirea muncii salariate și a tipului de societate căreia ea îi este o condiție sine qua non. Gîndul de a confunda planul principiilor cu acela al construcției utopice este la fel de îndepărtat de mine cum a fost și de Marx. Intenția mea este aceea de a mă instala în dimensiunea veritabilă, arhimatriceală a capitalismului, pentru a nu-l mai confunda pe acesta cu o conspirație a cîtorva tirani venali, care pot fi răsturnați cu o revoluție sau două, dar nici cu vechea „lege de aramă” a lucrurilor, cu care trebuie găsit mereu un compromis pentru a trăi. Nu spun că momentul ieșirii din compromis e aproape. Încerc să sondez ce ar însemna o ieșire din el. În vremurile noastre, care șterg contururile lucrurilor, a te afla în dizidență nu e la fel de ușor ca o simplă declarație de poziție, căci riști mereu să te trezești de partea pe care poate crezi că o contești.
Cîteva vorbe și despre rațiunile profunde pentru care n-o vom putea scoate la capăt – în „acțiune”, și nu doar în „teorie” (ca să vorbesc și eu ca proștii)! – fără asemenea munci de lămurire. Pentru mine, aceste rațiuni – în primul rînd de ordin politic – sînt evidente: extincția tot mai vertiginoasă a oricărui socialism revoluționar și înmulțirea formelor stîngii de compromis, în timp ce capitalismul nu încetează să facă ravagii peste tot în lume nu doar sub forma războaielor și a crizelor sale (fenomene atît de vizibile încît cel mai adesea ne iau lumina ochilor și nu mai vedem ce anume e în criză), ci și sub forma cea mai banală și mai obișnuită a cotidianului. De aceea, abandonarea ideii de a aboli capitalismul mi se pare cel puțin surprinzătoare, mai ales după experiența istorică a social-democrației, care ne învață că nu există cale de a crea un capitalism cu față umană.
Acest impas al stîngii revoluționare nu e pur întîmplător și nu se datorează decît parțial unor factori exteriori precum propaganda anticomunistă. Stînga revoluționară încă ignoră trăsătura fundamentală a capitalismului, aceea care îi dă adevărata dimensiune: luarea în stăpînire a Lumii de unicul telos – absurd, autoanihilant – al producției de bogăție infinită – the reality. Stînga nu știe ce înseamnă Lume, atîta timp cît se avîntă, odată cu Marx, s-o schimbe. La fel, ea nu știe nici de ce lucrul care comandă a ajuns să fie infinitul (cum spunea Granel). Și pînă nu-și va preciza aceste lucruri, nu va fi niciodată parte din Conflict, ci din nenumăratele hărțuieli de ariergardă, care nu merită deloc numele de Luptă.
[partea 1] [partea a 2-a] [partea a 3-a] [partea a 4-a] [partea a 5-a]
About the Author
Alexandru Polgár (n. 1976, Satu Mare) a studiat filosofie şi ştiinţe politice. Membru fondator şi redactor al revistei Philosophy & Stuff (1997-2000). Este traducător de texte teoretice din maghiară, engleză şi franceză în română. În 2009 a coeditat, împreună cu Adrian T. Sîrbu, volumul colectiv Genealogii ale postcomunismului (IDEA). În 2013 a publicat o primă carte intitulată Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel (IDEA) și în 2015 Politică (IDEA).
Related Posts
Cum se explică ruina stângii politice din România şi… din Europa ? →
UE, un impas politic şi social →
Extrem de enervantul cuvânt „comunitate” și subtextul său sociologic →
Comentarii recente