Published on mai 22nd, 2019 | by Alexandru Polgár
0Nu democrației reprezentative, nu tiraniei, nu capitalismului!
Nu democrației reprezentative, căci aşa se cheamă regimul politic în care trăim, unii din 1989 încoace, alţii de mai demult. El e cel ce gestionează – adică păstrează intactă – condiția capitalistă, prezentul nostru luminos, fericit, explodînd de speranţă şi de chef de viață.
Nu social-democraţiei de toate nuanțele, ca subspecie a democrației reprezentative, pentru că a avut la dispoziție timp destul pentru a rezolva situaţia. Soluțiile găsite de ea au fost atît de eficace încît am ajuns exact acolo unde sîntem. Bravo şi mersi!
Nu capitalismului pentru că el, en personne, şi nu doar à la roumaine (sau sălbatic), se desfășoară falnic, neîmpiedicat de absolut nimic din 1989 încoace, răspîndindu-și generos binefacerile.
Singurul lucru căruia trebuie să-i spunem da în politică este nevoia de a găsi altceva, ceva mai bun, mai drept, mai echitabil decît simpla democrație (fie ea şi „socială”), ceva care n-are nimic tiranic, ceva care nu mai are de-a face deci în niciun fel cu ordinea curentă.
De unde să pornim?
Ceea ce avem deja în comun, sper, e nemulțumirea cu starea de fapt. Şi puterea reală a acestei nemulțumiri – puterea noastră. A cărei trăsătură principală este că nu e a lor, a celor de la putere (inclusiv opoziția). Să pornim de aici şi să vedem dacă ne putem mulțumi cu ce ni se dă, ca să nu zic impune, cu jumătățile de măsură şi paliativele care ne vor readuce mereu la mizeria actuală.
II.
Privind din perspectiva alegătorului, deci din momentul prezent, politica ni se prezintă nominal (deci cu gura – și doar așa!) mereu sub forma a trei mari opţiuni generice: dreapta, stînga şi centru. Cum se face oare că întreg spectrul contemporan al politicii a ajuns să se ordoneze în aceste trei mari familii? De ce nu există şi o altă direcţie – a patra, să zicem?
Desigur, o asemenea întrebare ar putea apărea drept ceva pur scolastic, de nu chiar fantasmagoric, fără vreo ancorare în ceea ce par a fi problemele noastre cele mai urgente.
Ce-ar fi însă dacă, aşa cum mi se pare, sub aparența că politica actuală se compune din trei direcții posibile de urmat, n-ar exista decît o singură mare direcţie, una şi aceeaşi?
Ce-ar fi dacă dreapta, stînga şi centrul s-ar afla într-o fuziune mai profundă decît ar lăsa să se creadă zgomotoasele ciocniri sau mai mult sau mai puţin tandrele alianțe dintre ele?
Ce-ar fi dacă această fuziune s-ar fi transformat într-un unic regim al politicului, cu un stil care să-i fie propriu şi care să-l diferențieze de alte subspecii ale acestuia, cum ar fi, de pildă, statul grec, imperiul roman, oraşele-stat italiene, monarhia absolutistă, imperialismul clasic, statul stalinist sau diversele forme de neoimperialism?
Ce-ar fi dacă acest unic regim, din cauza solidarităților profunde care există între dreapta, stînga şi centru, n-ar putea fi dislocat de nicio radicalizare a vreuneia dintre „extremele” sale (de stînga sau de dreapta, evident), şi tocmai din această cauză el ar deveni cîinele de pază cel mai fidel al statu-quoului, pe care nu-l poate atunci decît generaliza, implicînd deci un fel de omogenizare, sau o standardizare chiar (despre care e dificil să nu vezi în zilele noastre că ea este una tot mai răspîndită, iar asta pe toate meridianele)?
N-ar fi atunci timpul să începem a ne gîndi la un alt tip de direcţie politică? Să începem a desțeleni nevoia de ea şi eventualele ei condiții de posibilitate?
Să remarcăm totuşi că asta nu e chiar acelaşi lucru, deja, cu a imagina sau a descrie o politică anume de un alt tip. Mai importantă decît desenele pregătitoare, schițele sau proiectele curajoase, premonitorii ale unor indivizi sau grupuri, este răspîndirea unei cunoașteri (sau a unui început de cunoaștere) despre nevoia de altceva, dar mai ales despre faptul că imaginaţia politică individuală sau colectivă e blocată astăzi cît se poate de efectiv de tot mai falsa tridirecţionalitate a politicii, despre care un anumit dezgust popular știe deja nu doar că e vorba de una şi aceeaşi direcţie, dar şi că ea nu duce, de fapt, nicăieri. Ea ține lucrurile pe loc. Menține prezentul în aliniamentele sale majore, cu minime variațiuni între perioade „mai” critice şi vremuri de relativă stabilitate (cel puţin la nivelul discursului oficial cel mai larg mediatizat despre viaţa noastră politică, pentru că, altfel, există pături sociale pentru care „crizele” nu trec niciodată, la fel cum există şi altele pe care nicio criză nu le poate afecta.)
Cu alte cuvinte, e vorba de a înțelege mai întîi de ce în spatele aparentei diversități politice se conturează o singură direcţie, de la care nu se poate, de drept, devia.
Această direcţie una şi aceeaşi are totuşi un nume oficial. Ea se cheamă „democrație parlamentară”. Ceea ce produce atunci o complicație suplimentară pentru orice gîndire-acţiune care ar vrea să țintească spre altceva decît aceasta. Apărătorii (şi mai ales beneficiarii) ordinii curente pot cataloga orice fel de încercare-tatonare în dreptul unei noi direcții politice ca fiind a priori (adică înainte încă de a se formula) anti-democratică, iar asta pentru a bloca pînă şi la nivelul imaginației (nu al visării, ci al proiectării conștiente de sine într-un viitor) orice fel de posibilitate de a pune în practică o dreptate socială mai avansată decît aceea pe care o pot asigura cadrele politice actuale.
Dar tocmai aşa se vede, poate, că democrația parlamentară nu e doar o politică printre altele, ci o decizie de principiu în ce priveşte cîmpul politicii, rosturile ei. Ea desenează țarcul precis în care politica trebuie să aibă loc. Ea este o politică transcendentală. Una care desenează „condițiile de posibilitate” ale politicii.
În principiu şi aparent, o asemenea înțărcuire sau circumscriere a politicii e chiar benefică pentru cei în numele cărora ea are loc, şi anume cetățenii-alegători ai unui stat, care ar părea că în felul acesta sînt mai protejați de abuzurile şi derapajele pe care concentrarea puterii în mîini puţine pare că le atrage ca un magnet. Formal, această pretenție de protecție e prinsă în ritualul democratic periodic al alegerilor, în care ce contează este nu atît facțiunea care cîștigă voturile, ci faptul că, astfel, ordinea politică însăşi („țarcul”, „condițiile de posibilitate”) îşi reîmprospătează (într-o oarecare măsură) legitimitatea.
Ceea ce intervine aici e, așadar, un principiu de mediere între voințele populare şi acțiunea politică. Acesta transformă chestiunea politică într-o formă de calcul. La urma urmei: într-un pariu. Căci, altfel, programele politice ale partidelor nu pot expune decît nişte principii de acțiune, de care partidele însele se pot ține sau nu, dar cel mai adesea n-o fac. Ele nu le respectă ca nucleu a ce dă alura lor de partid.
Asta e practica de zi cu zi pe care orice cetățean o poate vedea (la televizor sau din ziare). Căci nu e deloc un secret că acest principiu de mediere („ideal” şi pur „verbal”, evident, atunci cînd el nu se îndreaptă de-a dreptul împotriva celor în vederea cărora fusese el ghicit) nu e chiar atît de la îndemîna cetățenilor pe cît ar părea la prima vedere. E destul să consulți lista condițiilor formale pe care trebuie să le satisfacă orice formațiune politică nouă pentru a lua ființă în mod oficial. Dar pînă şi în contextele în care aceste condiții ar fi aparent mai lesnicioase, e destul să ne uităm la efortul financiar şi logistic pe care îl presupune o campanie electorală națională. Ceea ce ar arăta deja destul de luminos că punerea în mișcare a unui nou partid politic se află mult mai puţin la îndemîna cetățeanului decît ar promite pluralismul democratic (tot pur „verbal”).
De fapt, e destul de vizibil că acest faimos pluralism se reduce mai peste tot la două sau trei blocuri gigantice. Politica se transformă atunci în competiția pentru voturi a unor asemenea blocuri, care încorporează sau umbresc tot ce este mai mic decît ele, diminuînd astfel în mod semnificativ șansele unei dorințe politice care nu şi-ar putea găsi locul în țarcul democrației oficiale. Posibilitatea politicii e redusă astfel la o capacitate logistico-financiară, despre care e dificil să nu vezi cum ea filtrează deja şi felul, stilul politicilor practicabile.
De vreme ce politica nu e o industrie care să producă profit în mod direct, ea depinde mereu de finanțatorii ei, a căror voință (mai mult sau mai puţin democratică) e nevoită s-o urmeze, dacă nu vrea să rămînă fără fonduri, şi deci să fie scoasă din joc. Aşa că, oricît de benefic ar fi în sine principiul de mediere, forma concretă pe care o ia el în contemporaneitate este nu una care stimulează o gîndire populară vie asupra chestiunii politice, ci una care, în mod vădit, îi ține la distanță pe cetăţenii-alegători a căror voință politică e menită s-o reprezinte, s-o incarneze. Cetățeanul nu contează ca gîndire prinsă într-o situație de viață complexă, dar precisă, concretă, ci devine un simplu „X” pe o bucată de hîrtie, care poate fi uitat de îndată ce şi-a dat votul ori, în alte cazuri, tratat drept masă de demonstranți „smintiți” şi „brutali”, care spumegă de furie împotriva a te miri ce, cînd lucrurile sînt de fapt „aproape” în regulă şi „binele” se află deja după colț, e deja iminent.
Bineînţeles că n-am pretenția că prin asemenea lucruri aș spune ceva nou. Toţi cunoaștem discursul politicianului aflat la putere. Şi tot mai mulți simțim că, în situaţia politică actuală, ne lovim mereu de un perete, dăm peste un blocaj, de care de obicei ne protejăm printr-un fel de exorcizare blîndă, înjurîndu-l sau bagatelizîndu-l în alt fel, străduindu-ne să-l uităm în viaţa de zi cu zi, adică refulîndu-l de fapt în sensul cel mai propriu al cuvîntului, arestați cum sîntem în faţa micilor noastre ecrane (ale televizorului, ale calculatorului, ale tabletelor sau ale telefoanelor mobile). Dar, la urma urmei, ce altceva s-ar putea face cu o asemenea situație? Ce altceva s-ar putea face atunci cînd, împotriva ei, nici indivizi, nici grupuri mărunte nu pot spera să facă propriu-zis nimic? Nu e atunci pură nebunie (şi semn de masochism evident) să-ţi baţi capul cu asemenea treburi? Mai ales cînd o situare prea fățișă în răspăr cu ierarhiile de putere îţi poate lua cu totul covorul de sub picioare, îţi poate amenința pînă şi pura şi simpla supraviețuire – nu atît prin reprimare polițienească nemijlocită (dar şi prin ea, bineînțeles, dacă trebuie), ci mai ales prin lovituri date „angajabilităţii” indivizilor, capacității lor de a obține sau de a păstra un loc de muncă. Istoria aceasta e destul de cunoscută: dacă înainte de 1989 era Securitatea (sau, în alte ţări, alte formule de represiune), acum e Șomajul, dar ele îndeplinesc o funcție cu totul similară.
Ceea ce Occidentul a avut deja ocazia să învețe încă înainte de căderea Cortinei, dar ceea ce el a şi refulat aproape simultan sub masa enormă de materiale şi practici menite să asiste dezvoltarea de aptitudini de angajabilitate (ghiduri de succes în afaceri şi în viață, de consiliere psihologică, de transformare a personalității, de dezvoltare personală, de găsire a unor formule de echilibru prin recursul la tot felul de formule psiho-religioase reciclate, de la yoga la budismul zen etc.). Ceea ce nu se vede însă la fel de bine este cum anume s-a putut ajunge la această situație de blocaj politic. Ce s-a întîmplat cu promisiunea democrației, cu posibilitatea de viață politică autoreglată, în care cetățenii înșiși, ca reprezentanți ai Rațiunii generice omenești, îşi dau singuri legile (chiar dacă prin reprezentanții lor) şi se îngrijesc mereu de propria lor libertate comună, la care să aibă acces cu toții, fără excepție?
Degradarea acestei promisiuni inițiale în democrația parlamentară strict politicianistă a zilelor noastre are o întreagă istorie, un întreg traseu logic de derivare.
Ipoteza mea de bază este aceea că refacerea acestui traseu, reparcurgerea sa în detaliile istorice concrete, care duc, în interiorul statalității moderne (pe care un gînditor ca Heidegger, de pildă, a reperat-o deja sub formula „statului total”), de la republica naţional-liberală la statul bolșevic/stalinist/(național-)„comunist”/„socialist” şi la statul fascist/nazist, pentru ca, în cele din urmă, să debușeze în formula contemporană a democrațiilor noastre parlamentare, poate fi instructivă pentru a înțelege natura blocajului politic în care ne aflăm şi, prin urmare, poate pune în lumină cel mai bine nevoia de alt ceva, precum şi ceva din condițiile sale posibilitate sau, mai degrabă, de im-posibilitate (fără de care blocajul nu şi-ar merita numele).
Așadar, niciun fel de rețete pentru o nouă politică. Doar încercarea de a înțelege o secvență istorică precisă care duce de la ideea şi statul liberalismului clasic la ideea şi statul („)comunismului(”), la ideea şi statul fascismului/nazismului, iar apoi – din nou (ca o reîntoarcere? a refulatului? asta mai rămîne de văzut) – la formula (esenţialmente „impură”) şi statul (la fel) al unui nou „liberalism” (căruia ar fi vorba să-i producem nu doar genealogia, ci – prin asta – şi adevărul).
Ceea ce trebuie explicitat este succesiunea precisă a unor iviri istorice, problemele majore şi universale pentru care liberalismul, socialismul şi fascismul (ca nume generice pentru o suită de fenomene care mai poartă, evident, şi alte denumiri) au putut apărea drept soluții, care au fost în stare nu doar să mobilizeze mase de oameni, dar şi să se concretizeze în formule de stat (adică de echilibru temporar) mai mult sau mai puţin viabile.
Intuiția precisă – şi oarecum „hegeliană” – din spatele acestei explicitări este aceea că în formula contemporană a democrației parlamentare (prinsă în schematizarea generică a arenei politice ca dreapta, stînga şi centru) liberalismul, socialismul şi fascismul se regăsesc într-o formă sublimată („formulă de sinteză”), care s-ar putea denumi, prin urmare, liberal-social-fascism, expresie prin care ar fi de marcat un fel de menținere reciprocă în echilibru, un fel de blocaj permanent al posibilităților ultime implicate de fiecare dintre aceste modalități de a determina sarcina politicii.
Nu e vorba, așadar, de niciun fascism propriu-zis sau „pur şi simplu” în liberal-social-fascism, şi cu atît mai puţin de un socialism (ca să nu mai vorbim de comunism), dar, din păcate, nici de „liberalism”, adică de demo-craţie. –Craţia (adică puterea), dimpotrivă, se separă, se autonomizează în raport cu masele (cam la fel cum nu galeriile de suporteri joacă în locurile echipelor pe terenurile de sport), acestea din urmă fiind mereu doar un fel de cheerleaders universali. Ceea ce nu înseamnă totuşi că puterea ar fi pur şi simplu autonomă.
„Necesitățile” ineluctabile, cărora clasa politică li se supune astăzi (avînd astfel un fel de alibi permanent pentru neputința ei efectivă de a schimba ceva „în (mai) bine”), sînt, cum se ştie, cele „economice” (eufemism tehnic pentru lucrul însuşi care impune condiția prezentului şi pe care nu mă grăbesc să-l numesc, în parte pentru că „toată lumea” ştie despre ce-i vorba, în parte pentru că „toată lumea” ştie asta prea bine – ceea ce înseamnă: e gata să treacă prea uşor peste această cunoaștere, după schema refulării sau a uitării, fără să mai simtă nevoia de a o afîna iar şi iar, de a o înțelege în concretețea sa istorică şi, mai ales, în ceea ce ea impune, la rîndul ei, în termeni de conduită politică de zi cu zi; dar tocmai asta e ceea ce ar trebui să învățăm împreună, dacă sîntem în stare). Rămîne atunci că „fascismul” (degradat în etnicism şi forme mai puţin politizate de rasism), „socialismul” (degradat în social-democrație sau chiar social-liberalism) şi „liberalismul” (democrația degradată în neo-liberalism) apar în arena politică sub formele lor mai mult sau mai puţin spectacularizate, de obicei în postura în care primele două sînt „marile pericole” (nici măcar urmele lor, ci actualizarea deplină a „extremelor” din care provin), pentru a se regăsi mereu legitimitatea pioasă a unui „centrism” neo-„democratic”, ca unică pistă a politicii.
Bineînţeles că din această ciorovăială permanentă a falsului cu falsul (în care Guy Débord a știut să recunoască însăşi formula societală căreia îi aparținem) nimeni nu mai înțelege nimic, totul e gîndit anume în aşa fel încît să producă, în mod obiectiv (mașinal, automat), con-fuzie, ceea ce ar justifica încă o dată decriptarea adevărului ei printr-o formulă de fuziune, de sinteză („liberal-social-fascism”). Împotriva acestei confuzii obiective trebuie revenit mereu la sursele a ceea ce e lăsat să se confunde (şi ajunge să se şi confunde în practica politică însăşi) în formula neo-democraţiei neo-liberale, într-un nou limbaj de lemn în care „neo” trebuie decriptat mereu drept „anti”.
Căci, cum spuneam, neo-liberalismul (neo-democraţia) nu e doar o politică posibilă printre cele trei (dreapta, stînga şi centru), ci şi politica transcendentală a vremurilor în care trăim. Ea e o democrație mult supradeterminată (nu e „democrație pur şi simplu”). Ea domină efectiv orice altă idee şi practică politică. Îi determină felul de a fi, iar asta pentru că are putere asupra definiţiei înseşi a politicii. Cu toate că stînga (mai ales în ceea ce se cheamă în mod convențional „extrema” ei) şi-a inventat feluri de a fi care sînt, în principiu, incompatibile cu neo-democraţia neo-liberală, respectiv, ca să-i spunem în sfîrșit pe nume, cu politica statului minimal şi al idealului unei „dereglementări” generalizate (care cu un secol în urmă se chema laissez-faire), un ideal care ține, bineînțeles, doar pentru oamenii mărunți şi doar în vremuri de prosperitate bancară. Căci, altfel, puterea e gata să intervină oricînd, folosind bani publici, şi nu puţini, pentru menținerea băncilor, despre care toată lumea recunoaște astăzi (cu excepția cîtorva „utopiști” încăpăţînaţi, despre care se presupune şi se zice că nu înțeleg nimic din realitate) că ele sînt pilonii de bază ai vieții sociale (de parcă Dumnezeu însuşi ar fi creat mai întîi băncile şi abia după aceea tot restul). Şi bineînțeles că nu mă aștept ca asemenea punctări să schimbe ceva. Toţi „știu” că „totul” se prăbușește dacă o bancă mare, semnificativă colapsează.
Neo-democraţia neo-liberală dominantă – transcendentală şi reală – forțează, așadar, betonarea unui consens care nu pune sub semnul întrebării, în practica politică propriu-zisă, asemenea conținuturi doctrinale, adevărate nici măcar pe jumătate. Acest consens devine chiar sensul de bază = Orizontul însuşi al politicii contemporane: tot ce cade în afara acceptării acestor baze fiind fie speculație teoretică, fie pur „nonsens” (în orice caz: nebunie, irațional, prostie, utopie, de nu chiar totalitarism). Prin urmare, toate opiniile sînt permise şi toţi sîntem liberi să ni le exprimăm, dar cînd vine vorba de practica politică propriu-zisă contează doar acelea care constituie doctrina neo-liberală: bail-out, privatizarea cîștigurilor, socializarea pierderilor şi altele asemenea.
Cum am ajuns aici? Acesta e lucrul căruia trebuie să-i dăm de capăt înainte de a putea să ne punem măcar problema a cum să ne debarasăm de el.
III.
Originile democrației moderne nu sînt deloc univoce. Căci atunci cînd spunem „democrație modernă” e vorba, din capul locului, de a da seama de cel puţin două lucruri deodată. Mai întîi ar fi chiar ideea de democrație în sens modern, originile acesteia, aşa cum sînt ele de găsit în istoria intelectuală (şi) politică occidentală. Iar apoi forma de statalitate care îi corespunde (s-o numim, pe moment, „parlamentarism”, cu toate „erorile” de caracterizare care se nasc dacă rămînem doar la acest termen). Dar nu există, de fapt, o separație netă între „idee” şi „stat”. Nu s-ar putea spune pur şi simplu că a fost mai întîi ideea şi abia apoi a venit „republica parlamentară”, deși, pe undeva, e clar totuşi că, fără idee, nici statul nu s-ar fi putut forma. De aceea trebuie înțeleasă mai întîi problema, chestiunea la care „lucrul” modern, decantat mai tîrziu drept Democrație, s-a putut prezenta, oricare ar fi fost variațiile între diversele versiuni-machetă şi formule-de-stat în care s-a cristalizat, drept un răspuns, o „soluţie” (în ghilimele pentru că, din multe puncte de vedere, chestiunea democratică nu şi-a găsit încă o soluţie veritabilă, ci doar diverse momente de echilibru fragil).
„Chestiunea democratică”, dacă am cădea de acord să numim nevoia presantă care a făcut ca termenul antic să fie redezvoltat în cheie modernă, are chiar mai multe origini, în funcție de curentele de gîndire istorică dedicate elucidării sale. Un lucru e însă clar: nu poate fi vorba doar de idealurile prin care democrația modernă îşi povestește propria origine („libertate, dreptate, fraternitate”). Oricîtă forță de mobilizare ar fi putut avea aceste idealuri în diversele momente ale istoriei. Și nu e nicidecum de negat că ele au avut, într-adevăr, un impact considerabil. Nu doar punctual, într-una sau alta dintre revoluțiile care şi le-au pus pe stindarde, ci şi în ce priveşte scobirea unei posibilități care face istorie (altfel „democrația” n-ar fi putut deveni o politică transcendentală).
IV.
Liberal-social-fascismul – un fel de oximoron, evident – este o încercare de a numi posibilul democrației moderne, aşa cum acest „orizont” (chit că nu e ceva substanțial şi, prin urmare, „real”) continuă să ofere sau să prescrie așa-zisele „opţiuni” politice ale prezentului, aparent fără posibilitatea de a depăși nici prezentul, nici orizontul, şi cu atît mai puţin orizontul prezent, înspre o direcţie nemaiauzită, inedită, care să scape triadei deja tot mai epuizate şi mai epuizante (şi tot mai false chiar) formată dintr-o stîngă, un centru şi o dreaptă. Că un asemenea act de numire trebuie să aibă loc nu e ceva de la sine înțeles, iar pentru asta există astăzi o sută de motive pe care le ştie oricine îşi bate capul cu asemenea probleme. De asemenea, poate că nu e foarte clar nici la ce anume trimite în mod precis acest nume. La urma urmei, a încredința toată greutatea sau lejeritatea a ceea ce ar fi de gîndit aici cuvîntului „orizont” e la fel de riscant – pentru cel care vrea să se exprime cu oarecare rigoare – ca şi gestul de a spune liberal-social-fascism pentru ceva la fel de intangibil precum matricea istoriei sau, dacă se preferă această terminologie, precum un fel de destin – de înțeles nu ca o fatalitate, ci ca un cîmp de posibilități, de potenţialităţi care pot sau nu să fie actualizate, dar pe care istoria noastră le-a explorat deja ca extremele ei sub forma unor revoluții de tip diferit: democratice, socialiste şi fasciste, unde nici unul dintre aceste nume nu stă pentru ceva clarificabil numaidecît şi în cuvinte puţine, ci pentru o tendință mai mult sau mai puţin generică de a schematiza politica (scopul ei, mijloacele ei, raporturile sale cu celelalte arii ale existentei). Pe de altă parte, în pofida tuturor ambiguităților cărora le fac loc acești termeni, nu e poate greu de văzut că, oricum ar sta lucrurile, toate desfășurările istorice consemnate sub numele de liberalism, socialism şi fascism au loc pe un fundal „democratic” în sens larg şi, în plus, cel mai adesea, cum nu cred că ar mai exista cineva care să n-o ştie, ideologic, adică operînd exact opusul a ceea ce susținea acest fundal: restaurarea -craţiei a ceva numit „popor”, conceput pe rînd drept corp politic de cetățeni juridic egali, drept proletariat şi drept rasă sau etnonaţiune. Pe acest „fundal demo-cratic”, liberalismul pare să aibă privilegiul unei figuri istoricește mai originare decît socialismul şi fascismul, dar tot aşa poate fi descoperit şi un anume traiect pe care istoria îl descrie. Acesta ar putea fi enunțat în felul următor: eșecul liberalismului cere socialism, pe cînd eșecul socialismului şi al liberalismului „cere” sau, mai degrabă, duce la fascism. Prin urmare, liberal-social-fascismul e un concept care vrea să trimită şi la această succesiune dintre cele trei forme de schematizare şi practicare a politicii, la raportul genealogic care există între ele, în măsura în care, atunci cînd e vorba de citi istoria, aşa cum ne învață printre alţii cineva ca Heidegger, trebuie să încercăm a înțelege o singularitate, o desfășurare unică.
Despre ce e vorba în liberal-social-fascism, adică în co-prezenţa extremelor posibile în sînul democrației actuale, prezente, se poate arăta şi prin urmărirea unei modificări tacite în ce priveşte terminologia politică cea mai banală, cea mai uzuală şi chiar cea mai grosolană. Dacă, în 1789, stînga, centrul şi dreapta – ca trei direcții despre care e surprinzător că păstrează o analogie atît de strînsă şi de nefirească cu ceva atît de firesc precum direcțiile perceptive ale corpului – îşi aveau ca punct de referință Monarhul sau Suveranul, două sute de ani mai tîrziu locul Monarhului – în aceeaşi terminologie – e luat de Capital, în aşa fel încît centrul este tot de dreapta, atîta timp cît privim din perspectiva luptei anticapitaliste, la fel cum şi o bună parte a stîngii (vag) social-democrate este, şi ea, tot de dreapta, în măsura în care, în luptele politice, se situează de partea capitalismului (sau nu se mai obosește să-l conteste). Bineînţeles, criteriul luptei anticapitaliste nu e însă unicul. De fapt, se poate elabora o întreaga criteriologie pentru punctul de fugă din care se pot pune în evidenţă diferențele şi asemănările dintre dreapta, stînga şi centru, dar întrebarea fundamentală e: de ce nu există o a patra direcţie? Şi, mai ales: de ce nu există o a patra direcţie veritabilă în epoca triumfătorului pluralism democratic?
Chestiunea spre care arată conceptul de liberal-social-fascism poate fi percepută de-ndată ce aducem în ecuație răspunsul de la sine înțeles la această întrebare aparent naivă. Şi anume: nu există a patra direcţie în politică pentru că în spatele aparentei triade nu există decît o dualitate mai profundă, despre care, în desfășurarea istorică, nici nu mai este aşa de clar că e vorba de o dualitate. Ceea ce încerc să descriu în felul acesta – destul de stîngaci, recunosc, dar care este aşa doar pentru că încerc să mă conformez pe cît posibil logicii lucrului însuşi – este faptul că stînga tradițională devenită parlamentară, ca forță reală de partid, s-a repliat pe o poziție care nu mai are nimic de-a face cu anticapitalismul, deci nici cu intenția de a reformata în mod revoluționar sistemul de producţie. Dacă deci capitalismul şi exigențele sale constituie logica unică a vremurilor, dualitatea unei stîngi şi a unei drepte în raport cu această logică e aceea a unui capitalism cu faţă umană şi a unui capitalism indiferent la cerințele statului bunăstării sociale (welfare state), ceea ce se numește în ultima vreme – cam greșit – neoliberalism. Diferenţa aceasta e însă tot mai mult una nesemnificativă, de vreme ce tendința generală prezentă peste tot este trecerea garanțiilor şi a plasei de siguranţă sociale în mîna privată a serviciilor de tip capitalist (de la sistemul de învățămînt la îngrijirea medicală). Lupta este deci aceea a unui du-te-vino perpetuu între retragerea unor măsuri privind bunăstarea socială şi, în cel mai bun dintre cazuri, reacordarea lor: un fel de yin-yang în spatele căruia esențialul este spațiul de joc politico-economic trasat de exigenţa producției de bogăție (sau de aceea a profitului perpetuu). Efectul acestei lupte în arena politică este betonarea acestui spațiu de joc, prezentarea sa ca unicul mod de a practica politica, protejarea sa prin trimiterea la relele catastrofale reprezentate de orice fel de „extremizare” a politicii, fie la stînga, fie la dreapta. Riscul inerent unei asemenea betonări a unui spațiu situat aparent la centru, adică în dreptul moderației de ambele părți, este, în condițiile în care el nu poate asigura decît o egalitate asimetrică – juridică sau „în faţa legii”, dar nu necondiționată, nici „pură” (vezi marile cazuri de corupție, în care unii sau alţii pot curba sistemul juridic după propriile nevoi), ci pur abstractă, căreia nu-i corespunde nici o egalitate a șanselor, nici o dreptate socială veritabilă –, o presiune sau o tensiune politică în creștere, care nu are alte țevi de eșapament decît „extremele” (etnonaţionalism, rasism, tot mai rar socialism revoluționar), cu toate că putem cădea de acord că niciuna dintre aceste tendințe nu mai are forța de a se coagula politicește în forme comparabile formelor lor anterioare. În schimb, „extremele” fac parte din orizontul prezent al politicii ca sperietori de ciori, în timp ce, în unele cazuri, măsuri politice concrete (limitarea emigrării, de pildă) continuă să limiteze pentru oamenii reali ceea ce pentru volatilitatea abstractă a Capitalului ține deja de mult de i-limitat.
[partea 1] [partea a 2-a] [partea a 3-a] [partea a 4-a] [partea a 5-a] [partea a 6-a]
Comentarii recente